Dar, in clipa cand imparatul vroi sa binecuvanteze pe noii stapanitori ai domniei, cerul se intuneca, norii se posomorara, cutreierand pacea vazduhului. Vanturile pornira bataie oarba, facand una cu pamantul copacii neclintiti de veacuri intregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea intunecimii si imprastie, care pe unde nimerea, multimea norodului.

Imparatul si adunarea inmarmurira; palatul de clestar se clati pe temelie; cutremurul zgudui pamantul; mesele, jeturile si policandrele cazura zdrobite pe pardoseala; oamenii nu se mai cumpanira pe picioare.
Imparatul, trezit de spaima si de manie, striga catre sor-sa cea mai mare:
- Muiere, ce e asta? Ce-ai facut cu cheile patimilor? Un' ti-ai uitat mintile sa-ti fi uitat oasele!

Cuvantul lui se ineca intr-un vuiet de cutremur. Geamlacul si usile se zguduira si sarira din tatani. Tavanul se crapa drept in doua. Pe usi si pe ferestre se napustira niste femei despletite, cari varsau, pe nari si pe gura, fum si para de pucioasa. Racnind ca fiarele, ele aruncara la pamant pe toti cei de fata... Si peste trupurile lor intinsera dantul patimelor...

La o noua zbuciumare, pamantul se despica in doua. Palatul de clestar, trosnind, se porni si se facu nevazut intr-o prapastie fara fund.

Mania, Furia si Nebunia, si dupe ele altele, plecara vartej in alte parti ale lumii acesteia.

Iar la urma urmelor, tocmai la coada, Prostia, rumena si voinica, se tara multumita, de-a imboulea... Dar ce-i pasa?... Ca ea nu era nimenea. Si, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din celelalte, d-atunci si pana azi, n-a salasuit mai fericit in mai multe capete omenesti.