Intr-o zi, cam pe inserate, cercetasii domniei, rupti de oboseala, pe malul unui raulet ce serpuia ca o fasie de argint, detera peste un voinic cu pletele ravarsate, ce zicea din fluier de te slavea. Si ce mandrete de voinic!

Cum il vazura, ascultara teaca de pamint migala de suieraturi care se-nsirau si se desirau ca o binecuvantare a sufletului.
- Ce doresti, voinice, grai ceausul imparatesc, ce doresti tu dupa pofta inimii?
- Cinstiti boieri, alt nimic, sa traiesc, sa cant, sa mor...

N-apuca sa sfarseasca bine cuvintele, si se zarira cativa calareti, gonind nauci de inghiteau postiile. De sub copitele armasarilor vajaiau pietrele ca niste gloante. Cum ajunsera, flacaii se oprira ca un zid.
- Stati, zise unul dintre ei, sa-mi luati p-acest baiat si drept la scaunul imparatiei sa mi-l duceti. Bietul baiat se impotrivi: "Ba ca nu merg, ba ca n-am furat nimic, pacatele mele..." Dar n-avu ce face.

Cand ajunsera in fata palatului, tot norodul era de fata cu manunchiuri de flori. Buciumasii, fuierarii si surlasii sunau ca de alai mare. Si cu totii se ploconeau la flacaiandrul cu coama neagra si lucie ca pacura. Iara el casca ochii mari, si, suflet smerit, nu-i trasnea prin cap de ce si cui sa i se faca asa sarbatorire.

Pe scarile palatului, imparatul, rezemat pe toiag, astepta voios si, de cum zari pe flacau, ii sari de gat, sarutandu-l si p-o parte si pe alta.
- Tu esti dorul nevinovat, zise imparatul, prin barba alba ce i se lungise pana la pamant, alesul intelepciunii si al meu, hai de-ti vezi mireasa si sa domnesti pe scaunul pe care am domnit si eu.

Nu se desmeticise voinicul, si se trezi dus pe sus intr-o camara cu jeturi aurite. Acolo il astepta, printre sfatuitorii tronului si jupanesele cu coconii lor, fata cea mai mica a imparatului. Si era frageda si subtirica din crestet pana in barbie, cu niste cosite ca o beteala de aur - lumina si dragoste - ca bietul om ameti. Palatul, cu multime cu tot, i se invarti sub picioare si cazu in genunchi si-i saruta condurul.

2  3  4  5	Pagina 6 din 7	7