"Sarbatoarea filmului francez"

"Sarbatoarea filmului francez" a inceput, ieri, la cinematograful "Studio", in mare veselie. Daniel Auteuil, interpretul atator personaje cat pe-aci sa-si piarda viata, de prea multa delicatete, "a iesit din dulap". In traducere, asta inseamna ca eroul sau a decis sa nu-si mai ascunda orientarea sexuala. Nu de voie insa, ci de nevoie. In fapt, bietul om nu marturiseste nimic. Umilul Akaki Akakievici, care nu are nici macar un loc in traditionala poza cu toti angajatii firmei, contabilul lui Auteuil se trezeste, intr-o buna zi, somer. Un vecin, altfel mult mai putin simpatic decat calatoarea sa mata, botezata Pomponette, precum celebra sa inaintasa din filmul "Nevasta brutarului", ii da o mana de ajutor. Cum, necum - veti vedea -, in mainile tuturor colegilor, de la mic la mare, vor ajunge "documente" ale homosexualitatii sfiosului functionar. Intr-o epoca a "corectitudinii politice", indrazneste cineva sa oropseasca o fiinta altfel decat ceilalti? S-au facut multe filme despre "diferenta", unele comedii groase, altele - pelicule "angajate", militante. Francis Veber, cineast subtil, a carui ironie isi ia zborul cu lejeritatea unui falfait de aripi, asigura, de doua decenii, de la "Capra" incoace, acel compartiment al cinematografului francez care isi invita spectatorii ca, dupa ce rad de altii, sa se uite mai atent in oglinda. La cina gogomanilor ("Le diner des cons" difuzat pe ecranele noastre) sunt multe locuri ce-si asteapta ocupantii. Si din acest "Dulap" (Le Placard) ies mai multi decat ne-am inchipui ca ar putea sa incapa, nu insa pentru a-si dezvalui "preferintele", ci oportunismul, mica lasitate, intoleranta deghizata. Akaki Akakievici al nostru, pe numele lui adevarat Pignon, inregistreaza si trece mai departe. Superiorii care il licentiasera sunt numai lapte si miere, colegele de birou devin curtenitoare, prietenii isi reprima curiozitatile marunte. Ori esti corect din punct de vedere politic, ori nu. Cel mai greu s-a descurcat antrenorul echipei de rugby, un Gerard Depardieu de tot hazul, care nu pricepe cum s-ar putea transforma "o bruta" ca el intr-un ocrotitor al unui barbat sensibil. Cu putin efort, izbuteste, dar pretul este cam piperat, ajunge intr-un spital al depresivilor. Nu este lipsit de interes ca singurul din film care nu are probleme de adaptare la asa-zisul nou statut al eroului este fiul sau. Adultii jongleaza cu mastile, au intotdeauna ceva la indemana, tinerii nu au nevoie de ele. Ceea ce pentru altii este alarmant, pentru ei poate fi amuzant. Francis Veber isi maguleste, intr-un fel, spectatorii: cine rade de toata aceasta nostimada tesuta in jurul lunecoasei idei de "normalitate" se mai poate socoti tanar.