|
|
|
|
 |
| |
Ce era, ce nu era, era odata un imparat tanar, fiu de mare imparat, care avea o nespusa patima sa mearga la vanatoare.
Intr-o zi, se scula dis-de-dimineata si, impreuna cu patru tovarasi credinciosi, pornira calari peste campii.
Ajungand intr-o padure, se despartira, fiecare apucand in alta parte. Imparatul tinu drumul pe mijlocul padurii si, tot uitandu-se jur-imprejur, zari langa el o ciuta sprintena si frumoasa, frumoasa cum nu se poate spune cu gura. Ciuta avea la gat o salba de margaritare, mari cat oul de porumbita, iar la picioare, mai sus de genunchi, purta bratari de aur lucrate numai si numai in fire de aur.
Vazand ca vietatea e asa de frumoasa, imparatul nu putu sa traga in ea cu arcul, ci se hotari s-o prinda de vie. Si o alerga calare, la galop, o fugari din toate puterile, si pe jos, goni dupa ea ca un nebun, se roti ca un vartej, dar toata straduinta lui fu zadarnica.
Se dumirea ca nu e cu putinta sa prinda ciuta de vie, insa el tot mai alerga, pornit pe urmele ei. Ciuta, simtind ca imparatul o sa goneasca intruna asa dupa dansa, coti in salturi catre o vale si iesi din padure, apucand drumul peste campie. Imparatul, speriat c-o scapa, isi chema tovarasii in graba si pornira impreuna pe urmele ei. Si asa, fiind in mijlocul campului, o inconjurara din toate partile, apropiindu-se cu mare dibacie. Ciuta, aflandu-se la stramtoare, facu o saritura inalta si pieri intr-un lac rotund care s-afla chiar in inima campiei.
Imparatul si tovarasii lui se apropiara tiptil, uitandu-se mereu acolo si asteptand cu nerabdare sa iasa ciuta din apa; dar asteptara aproape toata ziua si ciuta nu se mai vazu pe acolo si nici glasul nu i se auzi.
Amurgise, se intuneca, si imparatul uitase sa mai plece. Ministrul, unul dintre tovarasii lui, neputand sa-si ascunda spaima ce-l apucase innoptand intr-un loc atat de indepartat si parasit, incepu sa-i zica imparatului astfel:
- Marite imparate, luminatia ta, cata sa plecam cat mai curand de langa balta asta, ca mie nu mi se pare a bine. Mintea mea imi spune ca ciuta pe care o vazuram nu e ciuta adevarata, ci mai degraba vre-o naluca gata sa ne faca vre-un pocinog. Te rog, marite-imparate, hai sa plecam cat mai curand din locul asta parasit, caci cainta de apoi nu mai este de nici un folos.
Imparatul, auzind vorbele ministrului, ii raspunse nepasator:
- Cui i-e frica de naluci si de fiare salbatice sa nu plece la vanatoare. E drept ca era mai bine sa nu fi vazut ciuta asta, dar acum c-am intalnit-o si am zarit-o cum a sarit in lac, nu pot sa plec pana ce nu cunosc sfarsitul povestii asteia.
Ministrul si supusii aplecara capetele si tacura. Isi pusera in minte sa sada toata noaptea pe marginea lacului si sa adaste ciuta. Nu-si miscau ochii de la apa, ca nu cumva ciuta sa iasa si ei sa n-o zareasca. Dar asteptara pana la miezul noptii si nu vazura nici ciuta, nici nimic. Osteniti de alergatura, cascara si adormira.
Cand se desteptara, ce sa vaza? Un palat luminos care lucea ca soarele de dimineata. Imparatul, cand il privi, fu cat p-aci sa-si piarda mintile de uimire.
Ministrul, cu ochii cascati la o astfel de minunatie, pe cat era de speriat la inceput, pe inca se mai infricosa. Si cu adevarat, era de speriat si de infricosat la ivirea vedeniei neasteptate. Dar imparatului, nici frica nu-i trecu prin minte, nici sperietura nu-i patrunse in inima; se scula cu mare barbatie si pleca sa cunoasca ce fel de palat este acolo si ce oameni vietuiesc inauntru. Si apropiindu-se, vazu ca toate portile sunt deschise. Inainta fara sfiala, se uita in sus, se uita in parti, si nu vazu nici un om.
Trecu dintr-o tinda boltita intr-o sala mare, impodobita cu lucruri scumpe si stralucitoare; pasi mai inauntru si ce sa vaza? Un scaun imparatesc. Pe scaunul acela imparatesc statea o fata de vre-o saisprezece ani, iar imprejurul ei si al tronului ei sedeau douasprezece fete, toate in picioare si cu mainile la piept.
Imparatul, de mirare, ramase mut; si in loc sa fie infricosat de o astfel de naluca, el isi indrepta niste priviri atat de duioase catre fata care odihnea pe scaunul imparatesc, se uita la dansa cu atata drag si cu atata dor, incat se parea ca din ochii lui curgea sange in loc de lacrimi.
Fata, nemiscata pe tron, vazand cu infiorare semnele de iubire duioasa ale imparatului, ii zise:
- Voinicule tanar! De ce te uiti la mine asa de duios? Oare nu ma cunosti, intr-adevar? Eu sunt ciuta de ieri, pe care ai fugarit-o toata ziua! Eu m-am aruncat in lac pierand dinaintea ochilor tai! Eu sunt zana, imparateasa zanelor, pornita de sase luni din tara mea! Am alergat prin toata lumea si am vazut multe feluri de flacai, tineri si frumosi, dar de nici unul nu mi s-a incalzit inima. Trecand si prin locurile acestea, te intalnii pe tine, si din clipa in care te-am zarit, mi s-a tulburat mintea si n-am stiut ce sa mai fac cu focul care-mi aprinse inima. M-am prefacut in ciuta, sa pot sa te-nsel, sa alergi dupa mine. Si asa, vazandu-te cum goneai in urma mea, cu acea mare dorinta, ma aruncai in lac, facandu-ma nevazuta. Insa pricepand ca ti-ai pus in minte sa m-astepti pana-n zori, pe marginea lacului, eu cu roabele mele, in timp ce voi dormeati, am ridicat palatul asta ca sa te fac sa vii la mine si sa-ti vorbesc.
Cand ispravi zana cuvintele, iata ca o alta zana ii aduse inainte o carte, o scrisoare, dandu-i-o si facandu-i plecaciuni. Imparateasa zanelor citi cartea si incepu numaidecat sa planga, cu lacrimi ca ploaia. Imparatul, nestiind pricina plansului, se mira si se framanta, neputincios, si astepta. La urma, imparateasa zanelor isi sterse lacrimile si-i zise imparatului asa:
- Voinicule tanar, cartea asta imi aduse vestea trista ca mi-a murit mama; si ma cheama toate zanele acolo, sa ma sui pe scaunul imparatesc. Dar imi pare rau ca trebuie sa ma despart de tine. Insa, iubitul meu, sa stii ca daca te-oi afla credincios fata de mine, intr-o zi eu tot am sa te iau de barbat.
Si spunand imparateasa vorbele astea, se facu nevazuta. Imparatul, cu tovarasii lui, de unde se gaseau in palatul luminos, se pomenira langa o balta, intr-o livada mica si intunecoasa, fara urma de om sau pasare.
Facandu-se apoi ziua alba, imparatul si tovarasii lui vazura ca nu mai era nici un fel de palat prin apropiere. Asa ca de mirare li se parea ca viseaza si ca ei nu sunt aievea. Se sculara de-acolo si pornira catre casa.
De-atunci, imparatul fu curpins de grele ganduri si tainice dorinti. De nimic nu mai avea chef pe lumea asta, caci zi si noapte mintea lui nu pleca de la imparateasa zanelor. Toate lucrurile lumesti erau dinaintea ochilor lui desarte; nu mai vru sa stie nici de ale imparatiei, nimic nu-l mai multumi in viata, decat plecarea la vanatoare.
Trecura trei ani si imparatul nu putu sa-si schimbe gandurile; oamenii lui il povatuira sa-si lase la o parte visurile acelea, dar el nu asculta pe nimeni si numai ce-i soptea inima lui aia facea.
Dupa trei ani de asteptare, intr-o zi, imparatul pieri din mijlocul palatului. Nimeni nu stia incotro se dusese. Si pe cand oamenii imparatesti il cautau preturindeni, el se afla langa genunchii imparatesei zanelor.
Imparateasa il privea cu mare dor si-i soptea, minunandu-se:
Iubitul si frumosul meu, eu nu credeam ca pe pamant poate sa existe o iubire ata de mare la un voinic pentru draga lui. Iubitul meu, am vazut ca trei ani de zile nu m-ai uitat nici ziua, nici noaptea, trei ani de zile ai fost intristat si galbejit ca frunza cazuta la inceputl verii si, de cate ori te vedeam cu fata supta de neimplinirea dorului, crede-ma ca mintea mi se zdruncina; dar nici altminterea nu puteam sa fac, pentru ca datinile noastre asa imi cereau.
Acum a venit vremea sa fim impreuna; insa trebuie mai intai sa dai vorba de omenie ca orice-ai vedea cu ochii tai, bune ori rele, n-o sa ma-ntrebi cum e si cum nu e, si nici n-o sa te-apuci sa judeci lucrurile; ci totdeauna tu sa te prefaci ca n-auzi si ca nu vezi, fiindca numai asa o sa izbutim sa traim impreuna. Daca nu vei face asa cum iti zic, atuncea o sa traim despartiti si nevazuti unul de altul. Insa tu sa stii ca o zana nu face niciodata un lucru urat.
Si asa, dupa ce se invoira, imparatul si zana zanelor se pusera sa faca nunta. O saptamana intreaga tinura petrecerile nuntii, intreaga imparatie fu in mare si stralucita sarbatoare.
Vremea trecu repede. Imparatul traia cu nevasta-sa o viata frumoasa, frumoasa cum nu se poate spune cu vorba.
Dupa un an, zana nevasta nascu un baietel frumos, voinic si inzestrat nevoie mare, un fecior, pe care doi ochi rai sa nu-l vaza. Zanele ingrijira de copil, il dadura lui taica-sau in brate, taica-sau il lua cu mare grija si-l mangaie, il saruta cu nespusa dragoste, apoi il dadu maica-sii; zana nevasta lua copilul in poala, si batu din palme cat putu. Indata veni o zgriptoroica batrana si infricosatoare si, tot uitandu-se la zana nevasta, astepta cu gura cascata, gata sa inhate copilul.
Zana prinse copilul din poala cu amandoua mainile, si fara sa-i fie mila, il azvarli in gura zgriptoroaicei, zicandu-i:
- Ia catelul asta de-acilea, ca nu pot sa-l sufar inaintea ochilor!
Cand vazu imparatul copilul dat in gura zgriptoroaicei, cu mainile maica-sii, era cat p-aici sa-si piarda mintile. Se cruci framantandu-se si se zbatu neputincios.
De multe ori vru sa-si deschida gura, sa-i zica muieri-si cele nezise, dar isi aducea mereu aminte de legamantul pe care-l facuse cu dansa inainte de cununie, si nu putu sa-si calce vorba de omenie data atunci cu mare bucurie.
Asa ca imparatul, vrand-nevarand, se facu sarmanul ca n-aude si ca nu vede nimic, nu-i zise muiere-si nici ca-i alba, nici ca-i neagra.
Cu astazi, cu maine, trecu asa inca un an, si nevasta sa ramase grea a doua oara.
Implinindu-se noua luni, nascu o fata; dar ce fata, ca parca era luna plina pe cerul senin dupa ploaie! Imparatul se bucura nespus de mult, zicandu-si in mintea lui: "In locul baiatului, pe care mama-sa nemiloasa il dadu zgriptoroaicei sa-l manance, norocul imi dudu fata asta atat de frumoasa, ca sa-mi indulceasca inima".
Dupa vre-o cincisprezece zile, intr-o dimineata, zana nevasta isi lua fata in brate si iesi cu ea in batatura sa se plimbe. Barbatul sedea la fereastra, uitandu-se la nevasta si la fetica si simtind o duioasa bucurie. Dar multumirea cea mare a imparatului nu tinu mult, caci zana zanelor, vazandu-l cat de mult se bucura, ce facu? Chema zece roabe de-ale ei si le zise sa aprinda un foc urias si dupa ce focul se inteti bine, zana nevasta azvarli in mijlocul flacarilor copila, fara nici o mila si fara nici o jale.
Vazand imparatul cum copila aceea frumoasa era arsa de vie de maica-sa, o cutremurare il cuprinse intreaga fiinta si, de mult rau ce-i venea, viata nu si-o mai dorea. Se scula cu inima rea si cu ochii plini de lacrimi si se duse de se-nchise singur intr-o odaie si planse, planse pana ce i se facura ochii negri si stinsi ca taciunii.
Dar cu toate ca suferea cumplit pentru baiatul mancat de zgriptoroaica si pentru fetica arsa in flacari, el, sarmanul, ca sa nu-si calce vorba de omenie pe care i-o daduse inainte de insuratoare, nu deschise gura sa-i zica nimic urat nevesti-si.
Si asa, zi cu zi, imparatul, din suspinari de dorul fetitei si-al baiatului, slabi si se topi, incat ramase numai osul si pielea pe trupul lui. Intr-o seara, zana nevasta ii zise:
- Barbate, afla ca vecinii tai s-au sculat asupra stapanirii tale si vor sa-ti bata oastea si, de s-o putea, sa-ti ia si imparatia. Ministrii, cu oamenii cei mai alesi de acolo, sunt pe ganduri. Cea mai mare grija a lor este ca n-au imparat.
Nu stiu ce sa faca si cum sa dreaga. Si fiindca lucrurile stau asa cum ti le spusei, trebuie sa te scoli si sa te duci in imparatia ta, sa-ti pui lucruile la cale. Dar, de hainii care vor sa te bata sa nu te sperii, ca eu, cu toata oastea mea de zane, o sa viu sa-ti ajut, ca sa te scap de toate rautatile dusmanesti.
Zicand vorbele astea, zana nevasta batu din palme si indata venira doua zane tinere. Imparateasa le porunci:
- Luati-l pe barbatu-meu si intr-o clipa sa-l duceti in palatul imparatiei lui, dupa cum il aduserati aici acum doi ani.
Cele doua zane il luara pe tanar pe umeri si pana sa te freci la ochi imparatul se afla in mijlocul palatului. Ministrul cu cei doisprezece fruntasi ai sfatului imparatesc, cand isi vazura stapanul, se bucurara si se mirara. Il intrebara unde fusese atata amar de vreme, iar imparatul le povesti toate, toate in afara de pataniile lui cu baietelul si fetita; dar fiecare vorba ce-i iesea din gura parca era framantata cu pelin amar.
Zvonul se raspandi. Auzind toti prietenii si supusii ca tanarul imparat, pierdut acu doi ani de zile, a venit sanatos in scaunul imparatiei sale, se dusera care mai de care sa-i ureze bun venit.
A doua zi, se tinu marele sfat imparatesc, vorbindu-se de-ale bataliei, pana la murgitul serii; a treia zi, ajunse stirea in palat ca vrajmasul trecuse hotarele, cu oaste multa si nenumarata. Imparatul isi facu toate planurile si, a patra zi, strangandu-si oastea, pleca la batalie.
Armata mergea inainte, iar merindele si berea veneau carate in urma. Oamenii care duceau samarele fura doborati de oastea zanelor. Zanele luara toate mancarea si toata baututura, le rasturnara pe jos si le calcara cu picioarele, le stricara in asa fel ca ramasitele lor nu le-ar fi mancat nici cainii si nici porcii. Ostenii se-ntoarssera necajiti spre casa, necajiti, speriati, amarati. Si cum umblau ei asa intristati de marele rau ce-l patisera, imparateasa zanelor le iesi in cale si le zise:
- Cale buna va urez si noroc, flacai credinciosi ai imparatului.
- De noroc sa ai parte, tanara doamna.
- Dar va intreb, feciori ai imparatului, de ce sunteti atat de intristati? Nu cumva din cauza merindelor pe care vi le stricara zanele?
Auzind vorbele astea, oamenii se uitara unul la altul, ochi in ochi, si ramasera tracuti. Imparateasa zanelor le mai zise:
- Flacai credinciosi ai imparatului, nu va jeliti si va-ntristati. Duceti multa plecaciune din partea mea maritului vostru imparat si spuneti-i cuvintele astea;
- Zana, nevasta-ta, le-a pus pe zane sa arunce toate merindele ostirii.
Imparateasa zanelor pleca, iar ostenii se dusera la-mparat, vestindu-i cu mare durere si stanjeneala toate cate patisera de la zane si de la imparateasa lor. Cand auzi imparatul ca oastea e ramasa fara merinde si flamanda, parca un fulger cazu aspura lui. Se scula cu un mare suspin in piept si-si incaleca armasarul, intorcandu-se grabnic la palat.
Cand navali vartej in sala stralucitoare, o vazu sezand pe scaunul imparatesc pe nevasta-sa. Ea, cum il zari ca vine, incepu sa rada cu hohote, si razi, si razi si razi pana aproape de lesin. Atunci imparatul nu mai putu sa rabde, isi uita cuvantul pe care-l daduse la insuratoare si deschise gura cu amar:
- Ce sunt rautatile astea de nerabdat pe care mi le faci tu mie de cand te-am luat de sotie si pana astazi!? Cerul sa te judece pentru inima nemiloasa ce porti pe lumea asta! Deschide-s-ar pamantul sa te-nghita! Cum de nu-ti fu tie mila, acu doi ani, de baiatul meu, de l-ai dat cu mainile tale in gura zgriptoroaicei, in fata mea? N-ai mai fi apucat sa fii mama! De ce te dovedesti tu fara dor de copii tai pe lumea asta? Cum de nu-ti fu tie mila, acu un an, de fetica noastra - pe care parca o facusesi icoana frumusetii - de-ai aruncat-o in mijlocul focului si ai facut-o scrum? Si nu te saturasi de rautatile astea, te-ai repezit si pana acolo, sa ma ajuti cum imi spusesi, si in loc de ajutor pusesi zanele tale sa-mi strice toate merindele ostirii!
Spune-mi, acuma, ti s-a-mplinit pofta, ca-mi lasasi oastea raspandita pe dealuri si prin poieni, flamanda?
Zana nevasta, auzind vorbele astea, simti un nod in gat si incepu sa planga cu lacrimi ca ploaia. Si asa, dupa ce-i trecu nodul de plans, se intoarse si zise catre barbatul sau:
- Barbate dorit si iubit! Bine era sa fi rabdat si de data asta; dar fiindca pierdusi rabdarea si-ti calcasi vorba de omenie data la cununie, dupa datinile noastre, ale zanelor, de azi incolo n-o sa mai poti sa ma mai vezi si n-o sa pot sa te mai vad! Si, ca sa-ti dai bine seama de cuvintele pe care ti le-am spus cand te-am luat, ca zanele niciodata nu fac un lucru urat, acum a venit vremea sa vezi cu ochii tai, si vazand stiu ca de judecata si nerabdarea ta o sa te caiesti mult. Dar toate cainetele care urmeaza dupa fapte sunt fara de folos.
Zana nevasta urma apoi asa catre imparat:
- Barbate, tu, dupa mintea ta, judecasi cum iti veni la gura, si zisesi ca am dat baiatul in gura zgriptoroaicei sa-l manance, si ca am aruncat fetica in mijlocul focului, am ars-o; ba ca am pus si zanele sa strice merindele ostirii! Stii tu cine este zgriptoroaica aia careia i-am dat baiatul sa-l manance? Stii dumneata ce lucru tainic era para aia de foc in care am aruncat fetita? ah, barbate, n-ai facut bine ca ti-ai pierdut rabdarea! Zgriptoroaica aia pe care ai vazut-o este sora mea mai mare, care cu dragoste nespusa a luat baiatul sa-l creasca. Iar para de foc este sora mea mijlocie care si ea, biata fata, cu mare bucurie si placere a primit copila sa ocreasca. Eu imi dau seama foarte bine ca lucrurile astea pe care ti le-am spus nu le crezi, dar cand ti-oi aduce baiatul si fetica impreuna, sa-i vezi cu ochii tai, atuncea n-o sa mai ai ce zice.
Spunand asa, ea batu din palme cat putu, si indata venira doua zane, inchinandu-se inaintea imparatesei lor, intreband-o:
- Ce poruncesti, doamna?
Imparateasa zanelor le zise:
- Acuma, intr-o clipa, sa va duceti sa-mi aduceti baiatul si fetita.
Cele doua zane, aplecandu-se inaintea imparatesei lor, ii raspunsera cu glas supus:
- Faca-se porunca data, marita noastra imparateasa!
Plecara si, dupa putin, se intoarsera una cu baiatul si cealalta cu fata in brate si, inclinandu-se dupa cum le era datina, pusera copii langa mama lor. Imparateasa ii lua si-i stanse la piept, ii mangaie, ii saruta, apoi ii dadu in poala barbatului.
- Vezi, acum, barbate, cu ochii tai, si crede vorba ce ti-am spus, ca zanele niciodata nu fac un lucru urat! Vezi, acum, baiatul, despre care-ti credea mintea ca l-a mancat zgriptoroaica, este ca un miel sugaci de primavara. Vezi, acum, barbate, fetica, despre care-ti credea gandul ca a ars-o focul, este ca un grunj de zahar si ca un miez de nuca. Crezi acum ca zanele nu fac un lucru urat nicioadata? Iaca, te scosei din suferinta si dorul pentru baiat si pentru fata, la care te gandeai ziua si noaptea. Acuma, inca un lucru ascuns iti ramane nespus: Capitanul mai mare peste ostirea ta vorbise cu vrajmasii ravnitori sa-ti ia imparatia. Vrajmasii ii fagaduisera multa avere, numai sa le faca cele venea lor la mana.
Capitanul, nesatios de avere, ce nascoci? A amestecat toata mancare si toata bautura armatei cu otrava. Si asa, ostenii, nestiind, dintr-o singura masa, s-ar fi otravit pana la unul. Atunci eu venii in ajutor cu toata oastea mea de zane, si poruncii zanelor sa strice rezervele de mancare si de bere, apoi sa caza asupra vrajasilor, sa-i vaneze si sa-i goneasca pana in tara lor. Zanele facura asa cum le-am poruncit si sa stii ca acum nici miros de dusman nu se mai afla in imparatia ta. De toate astea, pe care ti le spusei, ce zici, iubitul meu?
Imparatul, vazand baiatul si fetica, si auzind cate ii marturiseste nevasta-sa, se cai amarnic ca-si calcase juramantul de omenie, dar acea caire nu-i folosi la nimic. Zana nevasta se scula in picioare, isi lua copii de mana si, cu mare durere, suspinand si lacrimand, ii zise imparatului:
- Ah, iubitul meu si doritul meu, sunt silita sa ma despart de tine si de tineretea ta! Si nu cred c-o sa te mai vad vreodata pe lumea asta, dupa cum nici tu n-o sa ne mai vezi veodata, pe mine si pe copii nosti. Ramai sanatos si cerul sa ne dea rabdare!
Asa fu si, dupa ce se luara de mana, zana nevasta se facu nevazuta din fata imparatului.
Bietul imparat, aflandu-se despartit si singur, fara nevasta si fara copii, de jale si de rau ce-i venea, ti se parea ca mancase otrava. De-atunci, zi alba si vesela nu mai avu. Se facea lumina, sau se innopta, fata lui de lacrimi nu se mai usca. In fiecare ceas si in fiecare minut, gura lui nu mai inceta de oftari si de suspinuri.
Asa, din zi in zi, cu plansul, cu oftarea si cu suspinarea, ajunse sa zica toti oamenii, cu mic cu mare, ca imparatul cazuse in prostie, pentru ca nu-si mai lua gandul de la o naluca. Dar el, cu toate ca auzea cu urechile lui cum isi radeau si-si bateau joc toti oamenii din palat, nu lua in seama vorbele unuia si-ale altuia ci, zi si noapte, isi plangea soarta in care se gasea. Si asa, de mult ce-i era dor de nevasta si de copii, lasa la o parte lucrurile lumesti si nu mai avu chef de nimic.
Se-nchise intr-o odaie a palatului, si nici ziua, nici noaptea nu mai iesi de acolo. Daca oamenii lui ii aducea vre-o bucatica de paine manca, daca nu, el, sarmanul, de schimbat la suflet ce era de dorul nevestei si al copiilor, nu-si mai aducea aminte nici de mancare, nici de bautura.
Imparatul duse o astfel de viata doisprezece ani intregi. Dupa aceasta vietuire, lunga si ruginita, iata ce pati intr-o zi. Cum sedea el acolo in odaia lui, ramas pe ganduri, oftand si suspinand, auzi un glas:
- Buna dimineata, iubitul meu nevazut de doisprezece ani.
Imparatul isi inalta ochii sa priveasca intr-acolo. Cand clipi, ce sa vaza? nevasta-sa cu baiatul si cu fata, si cu alte douasprezece zane roabe. Imparateasa zanelor, la vederea barbatului, stralucea ca luna plina la miezul noptii, iar baiatul si fata straluceau ca luceferii din dimineata. Imparatul nu-si crezu ochilor, i se paru ca viseaza si ca nu era aievea.
Asa ca, de uimire si de bucurie, nu putea sa-si vie in fire. Pana la urma se dezmetici, si atunci pricepu ca nu este vis. Se scula cu bucurie si cu mare dor, lua baiatul si fata in brate, si-l saruta si ii mangaie cu iubire, suspinand, apoi se intoarse catre nevasta-sa si zise:
- Iubita mea, dupa care oftez de-atata amar de vreme, cum de te-a lasat inima sa ma tii fara nici o nadejde doisprezece ani? Daca, iubita mea, era cu putinta sa ne mai vedem, macar si dupa doisprezece ani, sau chiar mai multi ani, cum ai rabdat sa nu-mi spui ca urma sa ne mai intalnim, ca sa nu-mi pierd nadejdea atat de mult si sa nu trag cate am tras? Ba-mi zisesi ca nici n-o sa te mai vad vre-o data, si nici n-o sa mai mai vezi. Si, dupa ce mi-ai aruncat vorbele astea, pierisi dinaintea ochilor mei, cu copii impreuna, si ma lasasi viu si intristat, ori mort neingropat.
Dupa ce ispravi de vorbit imparatul, zana nevasta ii zise:
- Iubitul si doritul meu barbat, eu nu credeam c-o sa ai rabdare atat de lunga, si de aceea ti-am spus ca n-o sa ne mai vedem pe lumea asta. Stiam ca, pentru greseala ce facusesi, dupa datinile zanelor, avea sa fim despartiti doisprezece ani. Si de mare rau ce-mi venea atunci, ca trebuie sa ne despartim unul de altul, mi s-a oprit rasuflarea si n-am mai putut sa-ti mai vorbesc, am fugit si m-am facut nevazuta dinaintea ta. Acum, barbatul meu, toate lucrurile trecute sa le lasam la o parte, trebuie sa ne bucuram ca ne-am mai intalnit pe lumea asta.
Si asa, se sculara si-si luara baiatul si fata de maini, si se dusera in sala unde era scaunul imparatesc.
Din ziua aceea, imparatul, suindu-se pe tronul imparatesc, domni in liniste si fericire, si poate ca mai domneste inca si astazi, impreuna cu fumoasa lui nevasta.
Si, cum vi-l spusei, asa basm aflai,
Nu stiu cum facui, dar nu inselai.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
