|
|
|
|
 |
| |
Povestea fulgului de zapada
Era odata, demult, tare demult, o fetita care se numea Roua. Roua se nascuse in casa unui om bun si harnic. Parintii o iubeau ca pe lumina ochilor. Ziua si noaptea se gandeau numai la fericirea copilei lor.
Mama ii tesea rochite din culorile tuturor florilor, iar tata ii facea coronite de pus in par din cele mai frumoase pietricele gasite in raul ce curgea in fundul gradinitei.
Roua era tot atata de buna pe cat era de frumoasa. Avea doi ochi ca doua scantei, limpezi si plini de bunatate. Privirile ei blande alinau cea mai mare durere. Parul ei, un val matasos, moale si stralucitor, atingea pamintul in mers. Mainile ei erau asa de indemanatice, ca cejucru luau il si terminau; dar nu oricum, ci frumos si bine. Intr-un cuvant, toti erau asa de fericiti, ca pereche in lume nu aveau. Parintii nu-si mai gaseau loc de asa mare bucurie ce daduse peste ei.
Cum uneori, insa, zilele senine sunt umbrite de nori tot asa si in sufletul parintilor fetei era o umbra care le intuneca fericirea. Mama, de ca te ori isi aducea aminte, si isi aducea destul de des, se ascundea in cea mai intunecata camera si plangea, si plangea pana se linistea. Astfel, zilele treceau, Roua crestea, se facea tot mai frumoasa, dar si durerea in sufletul parintilor crestea.
Mama avea mare grija de fetita. O urmarea pas cu pas si niciodata nu o lasa sa iasa afara in plin soare. Ea o scotea pe fata la plimbare numai seara.
In gradina care era plina de cele mai frumoase flori, Roua zburda, se ducea in serile cu luna plina si isi privea chipul frumos in oglinda apei. Acolo vedea ea ca ochii ei straluceau ca doua pietre scumpe, ca parul ei era un val inspumat de matase.
Cand nu era luna, licuricii isi aprindeau felinarele si se insirau pe malul apei ca sa faca lumina in calea fetei.
Uneori, obosita de atata alergat, se oprea cu mama ei sub un pom si asculta susurul raului, piuitul pasarelelor care se pregateau de ,somn, fosnetul frunzelor, soaptele vantului cald de vara care ii mingiie obrajii, infierbintati de atata zburdat si se desfata in parfumul florilor care-i erau atit de dragi. Fiecare floare era socotita o fiinta careia Roua avea sa-i spuna ceva. Tuturora le soptea usor „Noapte buna.” Mangaindu-le cu degetele ei subtiri si moi cand pleca sa se culce.
Aceasta fericire si multumire nu dura mult. Venind intr-o zi la ea prietenele ei, una mai vorbareata o intreba de ce nu iese si ea afara, iar alta, de ce nu vine si ea in vizita la ele. Roua ridica cei doi ochi limpezi spre fete si nu raspunse. Dupa plecarea lor, alerga la mama ei, spunandu-i; "Mama, mama, de ce nu merg si eu niciodata ziua afara la joc?"
— Copila mea, copila mea! striga mama inspaimantata si o imbratisa pe fata ca si cum ar fi aparat-o de o primejdie.
Dupa putin timp, mama ii spuse: "in clipa in care te va atinge soarele, noi te vom pierde, asa a vrut zana cea rea." De atunci, nelinistea mamei a crescut si in curind se imbolnavi. Roua o ingriji, cu dragoste, asigurind-o ca e destul de mare ca sa inteleaga primejdia ce o astepta.
In curind mama s-a facut bine si si-a inceput iar munca de toate zilele. Intr-o zi, venind de la lucru, ea aduse un voal de matase subtire ca panza de paianjen, alb si sclipitor, pentru a-i face o rochie.
Cind rochia a fost gata, Roua s-a asezat in fata oglinzii si s-a imbracat. Era atit de frumoasa in seara aceea, ca licuricii alergau de colo colo prin gradina, sa vesteasca toate cantatoarele, ganganiile, florile, frunzele, vantul ca Roua este mai frumoasa ca oricand si sa pofteasca toti s-o vada.
Si, intr-adevar, privindu-se in undele lacului, Roua nu se mai recunoscu. De fericire baga mana in apa s-o tulbure, sa vada daca nu e vreo nalucire. Nu, cu adevarat era ea.
Mama fetei pleca zilnic la lucru si Roua raminea cu gospodaria, acasa. cand pleca, nu uita totdeauna sa-i spuna: „Ai grija de casa si mai ales de tine. Roua zambea, o imbratisa, o saruta si mama pleca linistita.
Intr-una din zile, dupa ce Roua termina toata treaba, lua rochia cea frumoasa si se imbraca. Se privi in oglinda. Era incantata. Ce-ar fi sa ma duc la prietenele mele, sa le arat ce rochie frumoasa am? Si se indrepta spre usa, dar… Isi aduse aminte de sfatul mamei. Atunci, se intoarse si incepu sa danseze prin camera. Invartindu-se, atinse perdeaua care ii dezvalui minunile de afara. Privi pe fereastra. Soarele arzator arunca raze de aur care invaluia tot pamintul. Pasarelele ciripeau, zburdand de ici-colo, cantand cantece de bucurie catre soare. Florile cu rochitele lor care de care mai frumoase, isi ridicau capsorul, pline de fericire, inspre el. Fluturasii in haina lor de sarbatoare treceau pe la fiecare floare ii spuneau ceva si plecau la alta si tot asa mereu.
Ce bine trebuie sa fie afara, gandi Roua. Cum as vrea sa fiu si eu in soare, sa ma bucur cu toate vietuitoarele!
Duse mana la cap, isi mangaie fruntea incalzita de tot ce vazuse si dadu sa mearga la usa.
„Nu, nu, nu trebuie!” si se intoarse.
Trecu ziua, veni mama, mersera in gradina si se culcara.
A doua zi, in capul fetei se infiripa asa de tare gandul sa iasa afara ca nu o mai slabea. Isi lua rochia cea minunata, se privi in oglinda, insa bucuria nu-i mai fu atat de mare. Se duse la fereastra plictisita. Privi. Acelasi tablou. De cateva ori se indrepta spre usa si se intoarse. Trecu si ziua aceasta cu bine.
Veni a treia zi. Roua isi puse rochia, se privi in oglinda vru sa danseze, sa cante. Zadarnic. Nimic nu-i mai scotea din cap gandul de a iesi la soare.
"Si ce-o sa fie daca ies?" gandi ea… apoi cu glas tare: „Ma duc doar in prag, mai departe, nu". Se mai suci, se mai invarti, privi pe fereastra. Fluturii zburau de colo pana colo, parca ziceau: "Vino, vino!"
Isi lua inima in dinti si se duse la usa. O deschise. Vai, ce incantare! Caldura ii invalui trupul. Ce bine se simtea acum. Nu o durea nimic, nu simtea nimic rau. Iesi in curte. Incepu sa alerge, sa cante, sa mangiie florile, incerca sa prinda un fluture.
Obrajii i se rumenira, ochii ii straluceau mai tare. Dar parul, parul era numai din fire de aur in care sclipeau pietre scumpe.
Fericirea era nemasurata. Roua se simtea usoara, parca plutea. Radea, se invartea, nu mai avea astampar. De-indata, vrand sa se opreasca in loc, sa se odihneaasca, simti ca nu mai poate,atinge pamintul. Bucuria ii fu mai mare. Se lasa in voia vantului si simti cum se urca tot mai sus, tot mai sus.
— "Ajung la soare, ajung la soare! cat am dorit si doresc sa fiu langa el. Ce frumos e!"
Privi in jos. Ce frumos se vedeau casele, gradinile, pamantul! Se gandi: "Cum de n-a iesit pana acum afara? Toate au fost numai niste nascociri. Cum o sa-i povesteasca mamei tot ce a vazut!"
In acest timp, Roua era tot mai usoara si urca tot mai sus. Parul ei despletit ii invaluia corpul si rochita umflata de vant o ajuta sa urce mai repede, tot mai sus si tot mai sus. Urcand asa, Roua simti ca-i este frig. Se ghemui dar frigul era tot mai mare. Simtea ca se ingreuneaza de parca ti-ar fi atarnat cineva pietre de picioare. Se uita imprejur si vazu ca ajunsese intr-un palat plin cu apa si in ce parte voia sa puna piciorul sau sa intinda mina, dadea numai de apa. Era palatul lui Nor Cenusiu. Nici n-avu timp sa se dumireasca ca se si deschise o usa si prin ea navalira o sumedenie de copii, care mai mari, care mai mici si fiecare avea cite un nume: Nor Alb, Nor Pufusor, Nor Cenusiu, Norulet Albastrui.
Se inghesuiau asa de tare, incit s-au amestecat unii cu altii de nu-i mai cunosteai.
Roua abia isi gasise un loc sa stea. N-au intrat bine cu totii ca usa se tranti si aparu Nor Cenusiu, tunind si fulgerand. Cu glas ca din butoi sau ca si cum ar fi batut in toba le spuse sa mearga fiecare si sa stranga cat mai multe picaturi de apa ca pe pamint trebuie ploaie.
Nor Pufusor spuse ca el a si gasit o picatura care e chiar langa el, aratand-o pe Roua. Fetita incepu sa strige ca nu ramane la ei, ca se duce la soare. Striga degeaba. Nimeni n-o asculta. Si cu totii se ingramadeau la usa, care mai de care sa iasa mai repede afara. Acolo s-au intanlit cu Bate Vant, care i-a luat pe aripile lui si a inceput sa-i ridice pe toti sus. Rouai i se lumina fata de un zimbet. Tot va ajunge la soare. Deodata, norii se imprastiara care incotro si Roua ramase in barba lui Bate Vant, care ii zise: „Prinde-te cu mainile de bara mea si tine-te bine, ca te duc eu la soare.” Si au zburat ei asa pana ce l-au intilnit in cale pe Vajiie-Vant care o cauta pe fata. El auzise de la Nor Cenusiu ca sus, in vazduh, undeva, o fetita si cu Ger Napraznic avea nevoie de cineva care sa-i aprinda pipa si sa-i scuture pletele de bruma, fetita aceasta era tocmai ce-i trebuia..
Si asa Vajaie Vant veni in cautarea ei, ca sa-i mai intre in voie mosului care era tare suparat, mai ales in ziua aceea, caci raza de soare se strecurase strengareste prin fereastra si ii topise un fir de gheata, din mustata. Asa ca Vajaie Vant, dand peste cei doi calatori, o insfaca pe fata si pleca cu ea. Bate-Vint nici n-avu timp sa-si dea seama ce se intamplase. Roua incepu sa planga. Isi dadea seama ca acum merge la rau, si chiar asa era. Ajunsesera la portile palatului de gheata, unde locuia Ger Napraznic.
Vijaie Vant batu la poarta cu un ciocan de gheata. Poarta se deschise, iar cand intrara, la usa palatului vazura doi oameni de zapada nemiscati, care faceau de straja.
Palatul era foarte mare, inalt, facut numai din gheata si era asa de rece, ca-ti ingheta suflarea. Vijaie Vant sufla si in fata lor se deschise printre bolovanii de gheata o potecuta, pe unde trecura cei doi calatori, sufland din greu. Au mers ei asa o bucata de vreme si au ajuns in odaia in care se afla Ger Napraznic. El sedea pe un scaun inalt de gheata. Era invelit cu o patura de zapada, iar in gura avea o pipa de gheata si cand pufaia iesea din ea o pulbere ce se lipea unde nimerea. Asta era bruma.
Cum o vazu pe Roua, o trimise sa ia pieptenele din lada ce se afla intr-un colt al camerei si sa-l pieptene, ca de mult nu-si mai scuturase bruma din par. Roua — tremurand de frig — se apropie de lada, o deschise si scoase, spre mirarea ei, un pieptene facut din turturi. Incepu sa-l pieptene si sa planga de frig ce-i era.
Ger Napraznic simti o lacrima calda pe frunte. Se incrunta si zise: "Nu-i de ajuns ca mi-a topit raza de soare un fir din mustata, tu vrei sa ma topesti cu totul? Ai grija, un fir de par de-mi va lipsi e vai de tine!"
Roua suspina si incerca sa-si opreasca lacrimile, dar dorul de mama, de casa, de gradina, de rauletul in care isi oglindea altadata mandrul chip o indemna la plans. Si plangea fara oprire. Ger Napraznic, ca sa scape de lacrimile ei, le prefacea pe loc in pufusor de bruma, care, din cauza rasuflarii lui, se involbura prin camera si se lipea la ochi, pe fata, pe gat si te ingheta.
Atunci, Roua deschise geamul. Bruma iesi afara si, cu graba mare, dusa de vanturi, alerga in jos cat mai aproape de pamant.
Roua privea dupa ea si dorul de casa ii topea inima. Ea slabea din zi in zi tot mai tare si se simtea tare, tare usoara. Se gandi ce-ar fi daca o data cu bruma de gheata ar sari si ea pe fereastra, si asa facu.
Ger Napraznic simti ca, nu mai e pieptanat, lovi cu pumnul intr-un clopot de gheata care zgudui tot palatul si indata se infatisa inainte-i Vijaie Vant.
"Alearga iute dupa fata aceea! De n-o poti prinde, sufla de poti si prefa-o in fulg de zapada!"
Vajaie Vant iesi val-vartej pe usa, cu barba in vant, cu toiagul de gheata in mana si cu mantaua fluturand. Alerga se alerga, dar baga de seama ca Roua se departa tot mai tare. Atunci, incepu sa sufle, Roua simti ca-i ingheata spatele, apoi mainile, picioarele, capul si incet, incet simti ca o cuprinde un somn odihnitor. cand sa inchida ochii, ea se mai uita odata spre pamant, sa vada ce-i era mai drag. Si, spre marea ei bucurie, i se infatisa tot ce iubise ea mai mult — casa, curtea, gradina, insa florile nu mai erau, pasarelele plecasera de mult, fluturii se ascunsesera, merele, perele, strugurii nu mai erau. In gradini si vii pomii erau goi. Pamantul era pustiu. Trecuse multa vreme de cand plecase. .Roua, totusi a recunoscut locurile dragi. : "N-am sa te las mosule sa ingheti pamantul, n-am sa te las," gandi ea. Isi prinse rochita inspumata cu mainile tremurande si, intinzand-o, se lasa usor in jos, aparind pamantul de furia gerului napraznic.
Si, asa, fiecare fir din tesatura minunatei rochite se prefacu in cate un firisor sclipitor de zapada care tocmai acoperi pamantul sa-l incalzeasca, sa ocroteasca semintele care dormeau somnul lung de iarna, asteptand primavara sa incolteasca, sa inveseleasca si sa imbogateasca pamantul cu rod imbelsugat.
De priviti cu atentie fiecare fulgusor de zapada, in el veti vedea ochii stralucitori ai Rouai, care zambesc cu drag tuturor copiilor si-i imbie la joc.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
