- Nu-i asa ca-i minunata stofa asta? il intrebara cei doi sarlatani, aratandu-i frumosul desen si culorile stralucite care nu se vedeau deloc. "Cu toate astea prost nu sunt! se gandi omul. Pesemne ca nu sunt vrednic de locul meu? Asta-i cam ciudat, sa iau bine seama sa nu mi-l pierd". Apoi lauda si el stofa, si isi arata admiratia pentru alegerea culorilor si mai ales a desenului.
- E de-o frumusete neinchipuita, spuse el imparatului; si tot orasul nu mai vorbea decat de stofa cea minunata.
In sfarsit vru si imparatul s-o vada, cat era inca pe razboi. Insotit de-o multime de oameni alesi, printre care erau si cei doi credinciosi ai lui care vazusera stofa, se duse in sala unde cei doi pungasi teseau mereu, dar fara fir de aur nici de matase.
- Nu-i asa ca-i de toata frumusetea! zisera cei doi credinciosi. Desenul si culorile sunt demne de Marita ta. Si ei aratara cu degetul razboaiele goale, ca si cum ceilalti ar fi vazut ceva. "Ce-i asta, se gandi imparatul, eu nu vad nimic. Asta-i ingrozitor. Sunt eu oare un prost? Ori sunt nevrednic de-a imparatii? Niciodata nu mi-as fi putut inchipui, ca tocmai mie sa mi se intample o asemenea nenorocire". Apoi deodata striga:
- E de toata frumusetea! Va marturisesc deplina mea multumire. Clatina din cap cu un aer satisfacut si privi spre razboaie fara a indrazni sa spuna adevarul. Toti curtenii se uitara unii dupa altii si iar se mai uitara, fara insa a vedea nimic si zisera si ei ca imparatul.
- Intr-adevar e de toata frumusetea! Ei il sfatuira chiar sa imbrace hainele din stofa asta la cea dintai mare parada.
- E neinchipuit de frumos, e fermecator, e admirabil! strigau toate gurile si multumirea era pe fetele tuturor.
