|
|
|
|
 |
| |
DATI-MI ascultare sa va spun povestea celei mai dulci si mai dalbe dintre fete, cu numele de Dafina.
A fost odata, cine stie in ce veac, o domnita, care simtea o arzatoare dorinta sa aiba si ea o fetita. Cum nu-i fusese data bucuria aceasta, ea plangea si se jaluia toata ziua si toata noaptea:
— Doamne, de as avea o fetita, si de n-ar fi altceva, sa fie macar o foaie de dafin.
Intr-o zi, cum sta suparata, suflarea vantului ii aduse peste fereastra o frunza de dafin. Frunza asta, ca prin minune, se misca singura si umbla prin casa ca un om. Dar domnita nu lua seama si la maturat foaia fu culeasa si aruncata la gunoi. Dusa cu gunoiul in margine de cetate, o zburaturi vantul si o purta in padure, intr-o poiana: inflorita, in acea poiana crescu si se involta Dafina, ca o floare gingasa si miresmata, si raspandea balsamul ei fermecator in toata imprejurimea.
Dupa mai multa vreme, nimeri intr-acolo voinicul-voinicilor, care venea sa vaneze. Zorise o buna bucata de drum, pana ce pe la amiazi se apropie de poiana unde petrecea insorindu-se Dafina. Cum o vazu, fermecat ca de o vedenie, a strigat, minunandu-se :
— Aici se poate trai ca in rai ! Un rai de frumusete si desfatare a sufletului meu !
Aseza numaidecat cortul si ceru bucatarului sa-i intinda masa sub umbra racoritoare a dafinului.
Pana sa fie gata ospatul cu toate bunurile imparatesti, el cutreiera padurea dupa vanat. Bucatarul, obosit de grija pranzului, in asteptare, se tolani pe dunga si adormi bustean. Atunci se auzi un viers din dafin :
„Deschide-te, dafine, sa zbor afara, ca flutursul de usoara".
Si dafinul se deschise si din tulpina lui, ce sa vezi ? Rasari Dafina dalba cu surasul pe buze. Repejor, in varful picioarelor, alerga la masa pregatita si scutura cu manuta sa frunza de dafin in bucate. Apoi, repejor, la copacul ei pieri sub scoarta.
Veni voinicul, se aseza la masa si vru sa imbuce. Dar mancarea nu o putu pune in gura de atata iuteala.
— Mai bucatare, facu el, unde ti-a fost mintea cand mi-ai presarat mirodeniile in mancare ?
Bucatarul ce sa mai zica? Sarmanul de el se stia fara vina. Se rusina si tacu.
Cum indragi locurile acelea, vanatorul mai intarzie o zi. Bucatarul cumpanea gustul bucatelor si le potrivea ca sa nu dea gres. Dupa ce le bucatari bine, gandi in sine : „Acum pot in toata linistea sa trag un pui de somn, ca de cand eu bucataresc, n-am mai gatit o mancare asa de grozava".
Zis si facut. Se culca fara grija. Dafina iar glasui :
„Deschide-te, dafine, sa zbor afara,ca fluturasul de usoara".
Si tot ca mai inainte, fata tranti foaia de dafin in bucate. Cand veni flacaul de la vanatoare, gasi pe bucatar cufundat in somn, sforaind. Il clinti din loc si-l scula :
— Ce trasnaie ti-a venit sa torni atatea mirodenii ? Nu vezi ca mancarea e foc de iute ?
— Cum asa ? Asta nu mi s-a intamplat in viata mea !
— Gusta sa vezi ce otrava e !
Cand dadu sa guste, bucatarul scuipa din gura si zise :
— De buna seama asta e un loc fermecat sau necurat. Hai s-o stergem iute de aici, unde si-a bagat dracul codita. Numai el putea sa vina si sa azvarle piparatura in fiertura, pe cand eu dormeam.
— De ce, omule, stai adormit si nu ai grija la gatit ? se rasti voincul-voinicilor.
— Iarta-ma si nu te supara, ca om sunt si eu si pot gresi !
Flacaul ramase si in ziua aceea nemancat ca lumea, saturat numai cu paine goala. Dimineata, cand se trezi, grai bucatarului :
— Astazi veghez eu la mancare si tu mergi la vanatoare. Poate aflu ce se intampla aici.
Si asa a facut. Bucatarul arunca pusca pe umar, desi nu era deprins s-o poarte si inainta spre padure, iar vanatorul se apuca de bucatarit, macar ca nu stia cum sa umble cu polonicul. Dar lui ii ardea sa afle ce vietate, ce jivina sau ganganie vine tiptil, de-i otraveste bucatele. Se starci dupa o tufa de jnepeni si pandi. Pe la pranz hop si Dafina :
„Deschide-te, dafine, sa zbor afara, ca fluturasul de usoara".
Dafinul se deschise si Dafina se desprinse din copac. Roti ochii in jur, sa vada daca n-o adulmeca cineva, dar nu zari tipenie de om. Si parca dusa in zbor, zvarli doi pumni de frunza in mancare. Dar cand fugi spre copac, flacaul sosi din urma, o cuprinse blajin spre a nu o inspulbera de firava ce era si o saruta.
Apoi Dafina, imbujorata, cauta a se incopaci, dar tulpina se inchise si zise :
„Pentru fata sarutata dafinul se strange ;
Afina, Dafina, in zadar mai plange".
Dafina iar se ruga dragului dafin spre a se cuibari in culcusul ei, dar dafinul tot inima inlemnita : nu vru sa-i deschida.
Feciorul ii sterse ochii inlacrimati cu naframa-i de matasa, o netezi usor pe frunte si o invalui cu tot farmecul veseliei si dragalasiei sale tineresti. Zilele albe ce le-au trait impreuna s-ar fi prelungit, daca fericitul calator in raiul trecator nu si-ar fi amintit ca trebuie sa se inapoieze acasa. Dar inima i se strangea grozav, ca nu-i venea sa se desparta de iubita in cale-i rasarita. Nu indraznea sa-i spuna ca parintii sai il logodisera de copil si ca acasa il astepta logodnica. Se zbatea batut de ganduri de rusine fata de parinti, din dragoste pentru ei ca si pentru Dafina.
Intr-o zi, umbland pe pajistea frumoasa, el se sili sa-i culeaga flori de tot felul, si albe, si rosii, galbene si albastre, vinetii si verzui, si mai mari si mai marunte si i le inmanunche in poala. Si Dafina prinse a se alinta cu ele, a le inviora stropindu-le cu apa si a se pierde de drag in tovarasia lor ; le saruta si le sorbea mireasma, pana ce ametita si fericita adormi intre floricele.
Ajutat de bucatar, vanatorul desfacu si ridica cortul si pleca, dupa ce mai intai il puse sa ingroape vatra din padure, pentru ca atunci cand se va trezi Dafina, sa i se para ca totul a fost o nalucire de vis.
Dormi ea cat dormi, dar cand deschise ochii, se vazu biata de ea singura. Incepu sa suspine din adancul sufletului si sa se jaluie :
— Ce rau a fost voinicui-voinicilor, ce inima impietrita a avut! Cum de s-a indurat sa-si lase pustie pe Dafina lui ?
Si-i tot picurau lacrimi peste floricele, le inmanunchia la sanu-i, le strangea si le canta :
„Florilor, dragilor mele,
peste foi de ramurele,
voi, surori de ale mele,
nu stiti unde mi-e odorul
dupa care duc eu dorul ?"
Cu totul nemangaiata si cu fata inlacrimata se intoarse la dafin, doinindu-i cu duiosie :
„Dafine mult cautat, dafine mult laudat,
tu din nou desfa-te-n doua,
ca pe Dafina o ploua".
Dar dafinul inlemnit nu se mai mladia. .
Si se mistuia Dafina ca ceara, cand ursitoarea ei trimise un pustnic la pajistea cea frumoasa. Acesta, apropiindu-se, o intreba :
— De ce plangi, florioara ?
— Cum sa nu-mi plang soart-amara ?
Eu sunt Dafina-nflorita
de-un voinic iubita si de dansul parasita.
Cand ii auzi jalnica poveste, pustnicului i se facu mila de ea. Numaidecat o imbraca cu straie de ale lui, ca sa nu fie cunoscuta, si o lua cu dansul spre cetate, unde locuia voinicul-voinicilor. Nimerira tocmai la nunta lui. Cand lumea dimprejur vazu un pustnicel asa de maruntel, incepura unul si altul a rade de el. Prin acele locuri era datina ca la nunta sa cante fiecare. Dupa ce cantara toti, veni si randul pustnicului. Dar el numai un cantec stia :
„Florilor, dragilor mele..."
Iar voinicul asculta,
lacrima-i pica
si asa zicea :
— Drag pustnicel,
eu nu ma insel,
ca-i si al meu cantecel.
Si pustnicul se descoperi si arunca de pe el straiele negre si ramase Dafina impaunata intr-o rochie de flori de parca era o minunatie intrupata din poveste. Ai fi vrut sa ai mii de ochi, sa stai s-o tot privesti.
Voinicul-voinicilor se desprinse de la ai lui si cuprinse cu drag pe Dafina, juruindu-i ca, de aci inainte nimeni si nimic pe lume nu-l va desparti de mireasa ce-i fusese sortita dupa dorul sufletului sau !
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
