Acu', biata domnita ce putea sa mai zica?! Apucase de fagaduise in fata oamenilor c-o sa-l ia de barbat si n-avea cum sa-si mai calce cuvantul. Imparatul dete porunca sa se aduca o caleasca si domnita se urca in ea, alaturi de croitoras.
Vezi insa ca cei doi tovarasi ai croitorasului erau negri la inima si-l pizmuiau pe flacau pentru ca daduse peste un asemenea noroc si, mai inainte ca alaiul sa porneasca spre biserica, alergara in cea mai mare graba sa desfaca labele ursului din stransoare si-l lasara slobod. Ursul abia astepta clipa asta; turbat de manie, o lua la fuga, gafaind de sfortarea pe care o facea, ca sa ajunga din urma caleasca.
Si mormaia atat de grozav, ca domnita il auzi inca de departe si incepu sa tipe ingrozita:
- Vai de mine si de mine, s-a luat ursul dupa noi si vrea sa te manance! Dar croitorasului nostru ce-i veni in gand? Sprinten cum era si usor, se lasa cu capu-n jos si intinzand picioarele afara, prin fereastra, si le impreuna de-ai fi zis ca sunt menghina. Si striga la urs, din goana cailor:
- Uite, vezi menghina? Sterge-o, ori de nu, acu' iti prind labele intr-insa!
Cand vazu ursul cum sta treaba, il apuca un carcel la inima si-o lua la fuga inapoi de-i sfaraiau calcaiele... Iar croitorasul nostru se duse in tihna la biserica, unde se cununa cu domnita. Si traira fericiti impreuna, pana la adanci batraneti. Cine nu crede ce va zisei, sa dea pe loc un pitac, sa-i cumpar o poveste mai adevarata...
SFARSIT.
