|
|
|
|
 |
| |
A FOST ODATA... Intr-o frumoasa dimineata de vara, un croitoras sedea la masa lui de lucru, de langa fereastra si, cum era pliu de voiosie, cosea de zor si ma nile parca-i alergau singure pe insailatura. Tocmai in-tr-acest timp se intimpla sa treaca pe strada o taranca, strigand cit o lua gura:
— Magiun bun de vinzare! Hai la magiun!
Cuvintele femeii ii sunara placut in auz si, scotindu-si
pe fereastra capsorul cel dragalas, croitorasul ii zise:
— Ia vino sus, draga matusica, la mine o sa-ti desfaci repede toata marfa!
Femeia urca anevoie cele trei trepte, din pricina ca avea tin cos tare greu, si cand ajunse in camera croitoru lui, acesta o puse sa dezlege si sa-i arate toate oalele cu magiun. Le cerceta cu atentie, nu cumva sa se insele, le cantari in mina, pe rind, isi viri nasul in fiecare, si-n cele din urma ii spuse:
— Da, da, nu-i tocmai rau!... Ia cintareste-rni, draga matusica, asa, ca la vreo patru uncii. Adica, ia stai, poate sa fie chiar si-un sfert de funt, ca doar n-o sa saracesc din pricina asta!
Femeia, care trasese nadejde ca-i ivn musteriu bun si c-o sa-i faca cine stie ce vinzare, ii cintari cit ceruse, dar pleca imbufnata si bombanind. „Magiunul asta cred c-o sa-mi priasca al naibii! isi spuse croitovasul in sinea lui... Si-o sa-im dea si putere, nu gluma!"
-Scoase piinea din dulap, isi taie o bucata zdravana si nu se zgirci defel s-o unga cu magiun din belsug. Si, stiu eu c-o sa-mi placa mult, se bucura el, dar nu m-ating de ea pana nu dau gata vesta!..."
Puse felia de piine cit mai aproape de el, s-o aiba tot timpul in fata ochilor, si se apuca sa coasa mai departe. Si de bucuros ce era, facea impunsaturi din ce in ce mai repezi. In vremea asta, mirosul cel dulce al magiunului se raspindi in toata odaia si ajunse la droaia de muste care motaiau pe pereti.
Atrase de mirosul placut, acestea dadura buzna sa se aseze gramada pe bucata de piine.
— Hei, mustelor, da cine v-a chemat aici?! striga inciudat croitorasul, incercind sa alunge oaspetii nepoftiti.
Dar mustele, care nu intelegeau deloc graiul oameni lor, nu se lasara izgonite, ci tabarira puzderie asupra ospatului.
Atunci croitorasul isi iesi din sarite si, apucind o basma, incepu sa loveasca fara crutare in gramada de muste. „Pai daca-i asa, las pe mine, ca va-nvat eu mint!" isi zise el.
Ridica basmaua, numara si, ce credeti: nu mai putin de sapte muste zaceau moarte in fata lui, cu piciorusele tepene!
„Da stii ca imi esti voinic, ma baiete! se grozaviei, si-si admira singur vitejia. O isprava ca asta se cuvine s-o afle pe data tot tirgul!..." isi croi la iuteala un briu, il cusu bine sa fie trainic si broda pe el, cu litere de-o schioapa:
Sapte dintr-o lovitura!"
„...Da ce, parca tirgul asta al nostru, e de ajuns? continua sa vorbeasca cu sine insusi; de fapt, lumea intreaga ar trebui sa-mi afle isprava, ca doar nu e un fleac!" Si de voios ce era, inima incepu sa-i tresalte ca o coclita de miel...
Se socoti el ce se socoti, si cum atelierul i se paru prea neincapator pentru o asemenea vitejie ca a lui, isi in cinse briul, hotarit sa-si incerce norocul in lumea larga.
Inainte de-a porni la drum, scotoci prin toata casa, doar-doar de-o afla ceva de-ale gurii, ca sa ia cu el, dar nu gasi decat o bucata de brinza veche, pe care se grabi s-o vire in buzunar.
Nici nu apucase bine sa treaca de poarta si numai ce zari o pasare care se incurcase.
Intr-un maracinis si se zbatea sa iasa de acolo. O scoase dintre maracini si-o viri si pe ea in buzunar, langa bucata de brinza. Apoi o porni voiniceste la drum, si usurel si sprinten cum era, pas sa se prinda oboseala de el. Drumul pe care-l apucase ducea peste un. munte, si cand se vazu in crestetul lui, dadu peste o namila de urias care privea linistit in zare, Croitorasul se apropie de dinsul, fara teama, si se si baga in vorba cu el:
— Buna ziua, frate-miu; dupa cum vad, stai aici, la viata tihnita, si te multumesti sa masori doar cu ochii lumea! Pai asta-i treaba pentru un voinic ca tine?! Si oare se cade sa te lasi in dorul Jelii?!... Eu nu ma multu mesc doar cu atit si am pornit sa colind lumea larga, ca sa-mi incerc puterile si norocul... N-ai vrea cumva sa vii cu mine?
Uriasul se intoarse cu dispret spre croitoras si n-avu decat un singur raspuns:
— Ti-ai si gasit cu cine sa ma-nsotesc! C-un tisti-bisti, c-un coate-goale!...
— Ce-ai spus?! Na, citeste ici, ca sa-ti dai seama cu cine ai de-a face si p-orma sa vorbim... se grozavi croitorasul nostru si-si descheie haina, aratindu-i uriasului briul.
Uriasul citi: „Sapte dintr-o lovitura!" si cum credea ca-i vorba de sapte oameni doboriti ele croitoras dintr-o data, incepu sa se uite parca mai altfel la farima de ora ce-i statea in fata. Dar in sinea lui tot nu-l crezu in stare de asemenea fapta si socoti de cuviinta sa-l puna la incer care.
Lua de jos un pietroi si mi ti-l strinse in pumn, pana ce incepu sa picure apa dintr-insul.
— Hai, fa si tu ca mine, de esti chiar atit de voinic pe cit spui! il imbie uriasul.
— Numai atit?!... paru sa se mire croitorasul. Pai asta-i o joaca de copil pentru unul ca mine!
Nici nu-si termina bine vorbele si, bagind mina in bu zunar, scoase bucata de brinza si-o strinse-n pumn pana tisni tot zerul din ea.
— Acu , ce mai ai de zis? il infrunta croitorasul. Uriasul tacu incurcat, dar parca tot nu-i venea a crede
ca farima asta de om are atita putere. Si ca sa o mai incerce o data, ridica un alt pietroi din pulberea drumului si-l zvirli atit de sus, ca abia il mai puteai zari cu ochii.
— Ei, pricajitule, ia sa te vad si pe tine ce poti!...
— Strasnica azvirlitura, n-am ce zice, raspunse croitorasul, dar vezi ca, pana la urma, pietroiul pe care-l aruncasi tot s-a intors pe pamint!... Eu o sa zvirl unul si n-o sa se mai intoarca niciodata...
Acestea zicand, scoase pasarea din buzunar si-i dadu drumul in vazduh. Bucuroasa la culme ca-si recapatase libertatea, pasarica se avinta in inaltul cerului si nu se mai intoarse.
— Ei, cum iti placu zvirlitura asta, frate-miu?!... Il cam lua peste picior croitorasul.
— Ce sa zic, vad ca la aruncat te pricepi! recunoscu uriasul, cam in sila. Da e vorba: de altele esti bun? Sa cari in spinare o povara mai ca lumea ai putea? Sau te dor salele?!...
Il duse pe croitoras la un coscogeamite stejar, care zacea doborit la pamint, si-i zise:
— Ia sa te vad! De esti chiar atit de voinic pe cit spui, ajuta-ma sa scot copacul asta din padure!
— Da cum sa nu, bucuios! raspunse croitorasul. Hai, treci de ia in spinare tulpina cu partea dinspre rada cina, iar eu o sa duc coroana, ca doar cracile si frunzisul is partea cea mai grea.
Uriasul isi salta tulpina pe umar, iar croitorasul, al naibii, odata-mi sari pe-o creanga. Si cum matahala nu mai putea sa-si intoarca defel capul inapoi, trebui sa care in spate tot copacul, ba-l mai cara si pe croitoras pe deasupra! Ghiujul sedea linistit pe creanga lui si fluiera plin de voiosie cintecul: „Trei croitorasi au iesit calare din oras", ca si cand ar fi fost o joaca pentru el sa duca-n spinare asemenea greutate.
Uriasul cara copacul o bucata buna de drum, dar la un moment dat simti ca-l lasa puterile si striga gifiind:
— Opreste, ma, ca nu mai pot; prea e greu! Trebuie sa-l dau jos din spinare, ca m-a deselat...
Croitorasul sari sprinten de pe creanga si, apucind trunchiul cu amindoua miinile, de parca l-ar fi carat tot timpul pana atunci, incepu sa-si rida de bietul urias:
— Poftim, coscogeamite matahala si nu e in stare sa duca-n spate un fleac de copac ca asta!...
Mersera ci ce mai mersera impreuna si se nimerira sa ajunga in fata unui cires. Uriasul apuca numaidecat crengile de sus, incarcate cu cirese pirguite si, aplecind trunchiul pomului pana-n dreptul voinicului nostru, il indemna sa-l prinda in mina, ca sa poata culege cirese cit i-o fi voia. Dar vezi ca voinicul nostru era prea slabut ca sa poata tine pomul, si cand uriasul il lasa din mina, ciresul isi ridica deodata crengile, saltindu-l in aer si pe croitoras. Mult nu trecu si se pomeni iar pe pamint, viu si nevatamat. Va inchipuiti dumneavoastra ca acum fu rindul uriasului sa-l ia in zeflemea!
— Cum vine asta, voinicosule, n-ai nici macar atita putere sa tii lociilui niste crengi atit de subtirele?!...
— Ia auzi-l ce vorbeste!... Pai putere am cita poftesti! ... se grabi croitorasul sa raspunda. Ce, asta ar putea sa fie un lucru anevoie pentru unul care a doborit sapte dintr-o lovitura? Da e vorba c-am sarit peste pom din cu totul alta pricina... Auzii prin tufisurile alea niste vinatori care tot siobozeau focuri de pusca si am fost curios sa vad si eu ce e. Sari si tu ca mine, de poti!...
Uriasul isi facu vint, dar, oricit incerca el, nu fu in stare sa sara peste pom, ci ramase agatat cu picioroan-gele printre craci. Si se intimpla ca si de data asta sa se arate mai dibaci croiforasul. Atunci uriasul incerca altceva:
— De esti atit de voinic pe cit spui, atunci hai cu mine in pestera uriasilor, sa vii acolo peste noapte.
Croitorasul se invoi bucuros si-l urma. Intrara ei in pestera si numai ce dadura cu ochii de o multime de uriasi care stateau roata in jurul unui foc. Si fiecare matahala tinea in mina cite-o oaie fripta si se infrupta din ea. Croitorasul cata cu atentie imprejur si-si spuse in sinea lui: „Oricum, aici tot te misti mai in voie decat in chichineata aia de atelier!"
Uriasul il duse in dreptul unui pat si-l imbie sa se culce in el si sa doarma cit i-o fi voia. Dar vezi ca patul asta era prea mare pentru croitorasul nostru, asa ca nu se culca in el, ca toti oamenii, ci se ghemui intr-un coltisor. Pe la miezul noptii, socotind ca croitorasul e toropit de somn, uriasul se scula fara sa faca pic de zgomot si, apucind un drug mare de fier, izbi in pat cu atita putere, ca-l sfarima in doua.
„De-acu ,s-azis cu lacusta asta afurisita!" se bucura el.
A doua zi, in zori, uriasii o pornira in padure si nici nu-l luara in seama pe croitoras. Uitasera cu totul de el. cand colo, ce sa vezi: al naibii ghiuj pasea pe urmele lor, voios si plin de semet ie! Tare se mai inspaimintara atunci uriasii vazindu-i si, teniindu-se sa nu se incuiere cumva cu ei si sa-i faca pe toti chisalita, o luara la goana de le sfiriiau calciiele, nu alta.
Croitorasul isi vazu de drum spre alte meleaguri si, drept sa va spun, nasul lui cel ascutit se dovedi calauza strasnica!
Dupa ce colinda el prin fel si fel de locuri, intr-o zi se intimpla sa ajunga in curtea unui palat mare.
Si cum se simtea tare trudit, se intinse pe iarba si indata il prinse somnul.
In timp ce dormea, oamenii de pe acolo se gramadira in jurul lui, sa-l vada mai de aproape, si ramasera cu gura cascata cand bagara de seama ca pe briul cu care era incins flacaul statea scris: „Sapte dintr-o lovitura!"
— Vai de zilele noastre, incepura ei a se vaicari, da ce-o fi cautind pe la noi viteazul asta, ca doar e vreme de pace! Trebuie ca e vreo capetenie de osti... Alergara de indata sa-l vesteasca pe imparat si-si dadura cu parerea ca un asemenea voinic le-ar fi de mare trebuinta de s-ar porni vreun razboi. Si ca, in nici un caz, n-ar trebui sa fie lasat sa plece.
Imparatul socoti ca sfatul poporenilor e cum nu se poate mai bun si trimise pe unul din sfetnicii sai de in credere la croitoras, sa stea pe-ndelete de vorba cu el si sa afle de nu se invoieste sa se bage lefegiu in oastea imparatiei. Si cum voinicii! nostru inca mai dormea, curteanul astepta pana ce-l vazu ca se trezeste. Si-n timp ce croitorasul isi dezmortea madularele si se freca la ochi, curteanul ii si spuse despre ce era vorba.
— Pai pentru asta am si venit aici! raspunse croitora sul. sunt gata sa-mi pun palosul in slujba imparatului!
Voinicul nostru se bucura de mare cinstire si impara-tui avu grija sa-i dea in dar o minunatie de casa cum nu raveau multi dregatori, dintre cei mai alesi.
Vezi insa ca celelalte capetenii din oaste incepura sa-l pizmuiasca pe voinic si-ar ii vrut sa-l stie plecat peste mari si tari.
— Cum o scoatem la capat cu asta, se intrebau oame nii unii pe altii, daca ne-om lua cumva la harta cu el?! Ca de s-o napusti asupra noastra, cum ii e obiceiul, sapte dintr-o lovitura doboara... Si dintre noi, nici unul n-are asemenea putere!
Mai vorbira ei ce mai vorbira, si pana la urma chitira sa mearga cu totii la imparat si sa-i ceara sa le dea dru mul din ostire.
— Nu ne simtim in stare, maria-ta, sa luptam cot la cot cu unul ca el, care doboara sapte dintr-o lovitura! se plinscra ei stapinului lor.
Imparatul fu foarte mihnit la gindul ca din pricina unui singur om ar putea sa se instraineze de toti slujitorii cei credinciosi si ca ar putea chiar sa-i piarda. Si se caina amar ca facuse neghiobia de a-l fi luat in slujba sa. Chibzui el ce chibzui cum sa scape cit mai repede de voinic, dar vezi ca nu era chiar atit de usor!... Sa-i dea papucii de-a dreptul, nu cuteza, de teama ca viteazul sa nu-i faca de petrecanie lui si intregii sale ostiri si, dupa aceea, sa se inscauneze el in jiltul domnesc. Multa vreme se zbatu imparatul cum sa se descotoroseasca de nepoftitul asta si-n cele din urma ii veni in minte un gind, o minune.
Printr-un curtean trimise vorba croitorasului ca l-ar ruga sa-l ajute intr-o treaba care ar fi floare la ureche pentru un om atit de viteaz ca el.
Si curteanul ii povesti ca intr-o padure din apropierea cetatii de scaun se pripasisera doi uriasi, si ca blestematii acestia nu faceau altceva decat sa prade, sa ucida si sa dea foc, facind sa se piarda zeci de vieti nevinovate si pricinuind mari pagube. Si-i mai zise ca, pana atunci, oricine se-ncumetase sa se apropie de ei isi pusese viata in primejdie. Iar de s-ar arata el gata sa le vina de petre canie acestor uriasi, imparatul l-ar rasplati pe masura faptei lui vitejesti si i-ar da de sotie pe singura lui fiica si drept zestre o jumatate din imparatie. Si o suta de calareti i-ar sta oiicind in pieajma, sa-i asculte poruncile si sa-l ajute la nevoie.
„Ei, asa chilipir mai zic si eu ca-i de mine! Strasnic m-a mai nimerit!... gindi croitorasul in sinea lui. Ca, vezi, cu o domnita frumoasa ca o cadra si c-o jumatate dintr-o imparatie nu prea te intilnesti chiar in fiece zi!..."
Si continuindu-si parca gindul, grai catre trimisul im paratului :
— Nici nu mai incape vorba ca ma-nvoiesc! Si sa-i duci veste imparatului ca am eu grija de uriasii aceia si-o sa-i fac sa-si lase oasele in codru... Iar de cei o suta de calareti nu duc lipsa, ca cine doboara sapte dintr-o lovitura n-o sa se teama de doi, fie ei uriasii uriasilor.
Croitorasul porni cit mai degraba spre acea padure si cei o suta de calareti il urmara de aproape. De indata ce Sjunse la marginea padurii, voinicul grai catre insotitorii
— Asteptati-ma aici, ca ma rafuiesc eu si singur cu uriasii si, n-aveti nici o grija, la amindoi o sa le fac de petrecanie!...
Apoi se infunda in padure si incepu sa cerceteze cu de-amanuntul, ba in dreapta, ba in stinga, fiecare desis. Mult timp n-a trecut si odata mi i-a zarit pe cei doi uriasi. Dormeau bustean la umbra unui copac si sforaiau atit de tare, ca se zbateau crengile in jurul lor ca batute de furtuna. Croitorasul, care nu era lenes din fire, isi umplu repede buzunarele cu pietre si se catara in copac, de-ai ii zis ca-i o veverita.
Dar cum se urcase prea sus, se lasa sa alunece pe o creanga, pana ce ajunse taman deasupra locului unde isi faceau somnul uriasii. Apoi, zvirr! incepu sa arunce cu pietre in pieptul unuia dintre ei. Cum era toropit de somn, uriasul nu simti nimic multa vreme, dar pana la urma se trezi si, inghiontindu-si prietenul, il intreba:
— Ce te-a apucat, ma, sa dai in mine?
— Pesemne ca visezi! raspunse celalalt. De unde ai mai scos-o ca dau in tine?
Adormira ei din nou si croitorasul doar atit astepta. Tintind bine, il pocni cu o piatra pe celalalt urias.
— Aoleu, da asta ce-i?! tipa acesta, ca ars. De ce ma lovesti?
— Nu te-am lovit defel! bombani primul urias.
Se ciorovaira ei asa citva timp, dar cum erau tare obositi si picau de somn, se lasara pagubasi si incepura iar sa traga la aghioase. Croitorasul isi incepu din nou jocul: alese din buzunar piatra cea mai grea si-o zvirli cu toata puterea in pieptul primului urias.
— Te cam intreci cu gluma, auzi!... racni acesta, sa rind in sus ca un apucat.
Si, insfacindu-l de piept pe tovarasul sau, il izbi cu atit a putere de un copac, ca se cutremura copacul din crestet si pana la radacina. Dar parca celalalt se lasa mai prejos?!... Si in curind le sari artagul in asa hal, ca incepura sa smulga copacii din jur, cu radacini cu fot, si sa si-i repeada, ca orbetii, unul in capul celuilalt, pana ce se prabusira amindoi la pamint, de parca i-ar fi lovit trasnetul in aceeasi clipa.
In timp ce cobora din copac cu iuteala, croitorasul isi spuse in sinea lui: „Mare noroc am avut ca nu l-au smuls si pe asta in care eram cocotat; altminteri ar fi trebuit sa sar ca o veverita intr-altul. Nu-i vorba ca nu mi-ar fi fost prea greu, ca doar sunt usor ca fulgul!..."
Trase apoi palosul din teaca si-l implinta adinc, de vreo citeva ori, in pieptul celor doi uriasi. Intr-un sfirsit, se intoarse la calaretii care-l asteptau in marginea padurii si le zise:
— Gata-i treaba! Le-am venit de hac la amindoi; dar nu mi-a fost deloc usor, zau asa!... In desperarea lor, sa-i fi vazut cum smulgeau copacii din radacina, ca sa. se apere, dar poti sa te pui cu unul ca mine, care doboara sapte dintr-o lovitura?!...
— Nu cumva te-au ranit? sarira sa-l intrebe calaretii.
— Auzi vorba!... se supara croitorasul. Eu, ranit?! N-au fost in stare sa-mi clinteasca macar un fir de par.
Calaretii nu prea vrura sa se increada in spusele Iui si intrara in adincul padurii sa vada cu ochii lor care-i adevarul. Si nu mica le fu mirarea cand dadura cu ade varat peste cei doi uriasi, scaldati intr-o baltoaca de singe... Iar in jurul lor se putea vedea o multime de copaci cu radacinile smulse din pamint.
Croitorasul se infatisa imparatului si-i ceru rasplata care i se cuvenea, dar acesta se cai amarnic pentru fagaduiala facuta si pe loc scorni altceva, cu gindui sa se descotoroseasca de nepricopsitul asta, care-i statea ca un os in git.
— Prea te grabesti, voinicule, grai pisicherul de imparat. Cuvintul meu e cuvint, da mai inainte de a ti-o da pe fiica-mea de nevasta si jumatate din imparatie, se cuvine sa mai savirsesti inca o isprava vitejeasca! Si mare lucru nu-i pentru tine... Intr-una din padurile mele si-a facut salasul un inorog, si dihania asta mari pagube face. Incearca de-i prinde si cu cit il prinzi mai degraba, cu atit va fi mai bine.
— Daca-i vorba de-un inorog, lasa-l in seama mea! Da asta ma tem si mai putin decat m-am temut de cei doi uriasi... Ca doar maria-ta stie ce-mi poate pielea: sapte dintr-o lovitura dau gata!
Si luind cu sine o secure si-o funie, croitorasul o porni la drum. Ajuns in padure, le spuse si de asta data insotitorilor sai sa adaste acolo.
Pe inorog nu trebui sa-i caute prea mult, caci era aproape. Iar acesta, de cum il zari pe croitoras, se si repezi asupra-i, tintind sa-l strapunga cu cornul din tr-o singura lovitura.
— Copacel-copacel, nenisorule, striga voinicul nostru, ca doar nu ti-o merge chiar asa de usor cu mine!
Ramase pe loc, linistit, asteptind pana ce fiara fu foarte aproape de el. Si odata sari cu sprinteneala in spatele unui copac. Dar inorogul nu-l slabea defel si, repezindu-se cu toata puterea in copac, isi infipse cu atita furie cornul in trunchi, ca nu mai putu sa-l smulga de acolo si ramase astfel prins ca intr-un piron.
„Ei, acu mi-a picat in lat !" se bucura croi torasul.
Iesi dindaratul copacului si, dupa ce trecu fringhia pe dupa gitul fiarei, reteza cu securea cornul infipt in copac. Dupa ce sfirsi toata treaba asta, lua inorogul de funie si-l duse pesches imparatului.
Dar vezi ca nici de asta data nu vru imparatul sa-si tina fagaduiala si-i ceru sa savirseasca o a treia isprava vitejeasca.
Pasamite, inainte de-a se porni nunta, croitorasul trebuia sa-i mai prinda un porc mistret, care facea mari stricaciuni intr-una din padurile sale. Si ca si-n celelalte doua dati, cei o suta de vinatori urmau sa-i stea in preajma si sa-i dea ajutor la nevoie.
— Bucuros o fac, maria-ta, raspunse croitorasul, ca pentru mine asta-i o joaca de copil!
De asta data insa nu-i mai lua cu el in padure pe vinatori, si acestia fura tare multumiti, fiindca mistretul ii fugarise in citeva dati cu atita inversunare, ca le pierise cheful sa-i mai caute pricina.
De indata ce-l zari pe croitoras, fiara se napusti ca turbata asupra lui, cu botul plin de spume si, scrisnind cu furie din coltii ascutiti, si-i dezveli intr-un rinjet, vrind sa-l culce la pamint dintr-o lovitura. Si cu siguranta ca l-ar fi rapus, daca croitorasul cel sprinten n-ar fi fugit sa se adaposteasca intr-un paraclis aflat in apropiere. Cum stia ca fiara e pornita pe urmele lui, nu zabovi inauntru, ci sari afara pe fereastra. Ocolind apoi paraclisul, se piti dupa usa si tranc! o inchise tocmai in clipa cand mistretul daduse orbeste buzna inauntru... Dihania cea fioroasa spumega de furie, dar cum era prea greoaie si neindemanatica pentru ca sa poata sari pe fereastra, pica in capcana intinsa cu istetime. Voinicul ii chema pe vinatori ca sa-i aiba drept martori ca prinsese fiara, iar dupa aceea se infatisa imparatului, care, de voie, de nevoie, trebui sa-si tina cuvintul si sa-i dea fata si jumatate din imparatie. Ei, de-ar fi banuit el ca viteazul care-i sta in fata nu e decat un biet croitoras, si-ar fi luat-o si mai mult la inima, ca si asa avea necaz destul!... Nunta se sarbatori cu multa stra lucire, dar cu putina bucurie. Si asa se facu ca croitorasul ajunse imparat.
Trecu ce trecu si intr-o noapte imparateasa cea tanara se pomeni ca-l aude pe barbatu-sau vorbind prin somn. Si zicea el asa: „Baiete, ia apuca-te de-mi coase pieptarul si-mi cirpeste nadragii, ca de nu, odata te ating cu cotul peste urechi!" Si atunci isi dadu ea seama ca sotul ei nu-i de neam.
A doua zi ii impartasi imparatului totul, aratindu-i cit era de nenorocita de ce aflase, si-l ruga din suflet s-o scape de pacostea asta de barbat care nu era decat un nemernic de croitoras. Imparatul gasi multe cuvinte de mingiiere si la urma ii zise:
— Nu te mai prapadi atit cu firea, fata mea!... La noapte cauta de lasa deschisa usa de la iatac. Slugile mele vor sta de veghe afara, si de indata ce-l va cuprinde somnul pe barbatu-tau, tu sa le dai de veste. Intr-o clipa l-or lega fedeles, sa nu aiba cum se impotrivi, si dupa aia l-or duce pe-o corabie, care o pleca cu el in lume. Si "asa o sa i se piarda urma...
imparateasa ramase multumita de spusele tatalui ei si, la rindu-i, ii zise ca va face intocmai cum a sfa tuit-o el. Dar armasul se intimpla sa auda tot ce pu neau ei la cale. Si cum ii era credincios tinarului domnitor si-l iubea, ii destainui tot ce se uneltise impo triva lui.
— Daca-i vorba pe-asa, las ca pun eu capat la toate urzelile lor!... raspunse croitor asul.
Si ca si cand nimic n-ar fi stiut, cand veni seara, se culca la ora obisnuita, alaturi de nevasta-sa. Astepta ea cu inima fripta sa-l vada adormit, si cand socoti ca doarme de poti taia lemne pe el, se dadu jos din pat, deschise usa iatacului si se culca la loc. Atunci croitorasul, care se facea numai ca doarme, incepu sa racneasca:
— Baiete, ia apuca-te de-mi coase pieptarul si-mi cirpeste nadragii, ca de nu, odata te ating cu cotul peste urechi!... Am doborit eu sapte dintr-o lovitura, le-am facut de petrecanie la doi uriasi, am prins un inorog si-un mistret, si crezi c-o sa ma tem de nevolnicii astia care stau si pindesc dupa usa iatacului?!
Auzindu-i vorbele, care te puteau baga in racori, nu altceva, slugile se-nfricosara de moarte si-o luara la sanatoasa, de parca le-ar fi gonit din urma o oaste de salbatici. Si de atunci incolo nu mai cuteza nimeni sa aiba de-a face cu el si sa-i caute pricina. Si uite asa s-a intimplat c-a ramas croitorasul nostru pe tronul imparatesc pana la sfirsitul zilelor lui
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
