Numai ca omul a imbatranit, iar sarpele a crescut. Omul nu il mai putea cara in carca pe sarpe, care de atata bine, crescuse foarte mult.
Degeaba l-a tot rugat omul pe copilul sau de suflet, sarpele sa se dea jos, macar cateva ore, sa mai poata respira si el in voie, sarpele era de neclintit in hotararea sa de a respecta vechea invoiala.
Disperat omul s-a dus la judecator si l-a rugat sa-i faca dreptate.
- Ajutati-ma, domnule judecator, pentru ca nu mai rabd aceasta povara! Dar dupa ce sarpele a povestit cum le-a fost invoiala, judecatorul a zis ca nu are ce sa faca.
Sarpele si-a tinut fagaduiala, fiindu-i copil, atunci si omul trebuie sa-l poarte la gat pana va muri.
Omul a plecat de la judecator si mai necajit decat a fost inainte, pierzand orice speranta. In drum spre casa a vazut niste copii cara se jucau si s-a apropiat de ei. Un copil statea pe un bustean, el era imparatul, iar langa el pe un bustean mai mic, o fetita in chip de imparateasa.
Ceilalti copii se inghesuiau in jurul lor, ascultand poruncile. Omul a intrebat copiii daca nu ii pot face si lui judecata. Ei au raspuns foarte seriosi, ca se poate. Atunci omul si-a povestit necazul.
Cand a vrut sa zica sarpele ceva, imparatul a strigat la el:
- Cum indraznesti sa ii vorbesti, de acolo de sus, imparatului! Nu stii ca impricinatii trebuie sa stea la judecata jos la pamant?
Cand sarpele a coborat imparatul a zis:
- Acest copil, caruia nu ii este mila de parintii lui, nu merita sa vada lumina soarelui. Pe el, slujitorii mei, aruncati cu pietre!
Iar copiii au aruncat cu pietre pana au omorat sarpele.
Si de unde batranul se intorcea cu lacramile in ochi de la judecata oamenilor mari, acum se intorcea vesel la casa lui, ca scapase de nevoia ce cazuse pe dansul. Judecata unui copil il mantuise.
SFARSIT.
