|
Ma-sii i-a abatut sa nasca tocmai despre ziua la lasata secului de postu mare, cand se pornise o zloata grozava. Pastele in anul acela cadea in iarna de tot. Tata-sau a alergat cu brisca la moasa satului tocmai in margine. Moasa dormea; d-abia se intorsese acasa de la arendasul mosiei, unde fusese chef. A trebuit vreme pana s-o destepte, pana sa se imbrace femeia, pana sa se urce-n brisca. Copilul a asteptat cat a asteptat si, pana sa-si piarza rabdarea ma-sa care se vaita cumplit, si-a pierdut-o el p-a lui si s-a repezit asa fara socoteala in lume, tocmai cand s-auzeau clopoteii de la brisca lui tata-sau la scara.
Peste vreo patru saptamani, a venit vremea sa-l boteze: Radu, Raducanu, Canuta - fara praznic la calindar. Dupa ce s-a lapadat de trei ori de Satana nasu-sau pentru el, popa satului a luat copilul in mani si l-a varat odata in cristelnita: "in numele Tatalui!..." copilul a rabdat; pe urma inc-odata: "...s-al Fiului!..." copilul a-nceput sa urle de apa rece parca-l baga in foc; iar cand l-a varat a treia oara: "...s-al sfantului Duh!..." copilul s-a smucit dintre degetele popii ca o varluga, si a scapat in fundul cristelnitei. Popa a scos mainile goale din apa, iar nasa a inceput sa tipe:
– Se-neaca, parinte, copilul!... Ce faci?
Popa si-a sumes iute manicile si l-a scos cat a putut mai degrab la aer. Mititelul era vanat ca un ficat de bivol batran; nici miau nu mai zicea; clipea numai din ochisorii lui carpiti ca un broscoi in pierzare.
L-au luat de picioare, l-au invartit, l-au scuturat, l-au frecat, pana i-a venit iar sufletul la loc.
– Maa! zice popa; multi copii am botezat de cand sunt preot... sa va traiasca! dar asa copil sucit n-am mai vazut!
|
