|
|
|
|
 |
| |
Bulgarele de pamant
de Silvia Kerim
Demult, tare demult, se afla in lume Tara de Piatra. Era intinsa, cu campii lucitoare, de marmura alba, neteda, cu vine albastre, prin care nu curgea nimic, si cu munti galbeni, cu varfuri ascutite, peste care noaptea, lumina lunii se prelingea in dare lungi. Apa vie, singura hrana a oamenilor din Tara de Piatra, tasnea in izvoare mici, prin locuri tainice, sau se aduna in lacuri stravezii, adanci. Uneori, curgea in rauri ce fugeau spre mare.
Domnea in Tara Pietrei un imparat uitat de timp si o imparateasa, mai tanara ca el, dar tot incaruntita. N-aveau copii.
Dar iata ca intr-o dimineata, pe cand batranul imparat se afla in gradina potrivind cu o foarfeca de argint tufisurile de macies, paznicul cocosat veni spre el cu pas smerit si parca ascunzand ceva:
- Marite imparate, ma iarta ca iti tulbur plimbarea cea de dimineata...
- Graieste dar, batrane. Ei, de ce taci? Si ce dosesti acolo?
- Marite imparate, azi-dimineata... In zori mai bine-zis...
- Hai, spune odata!
- Pe cand ma pregateam sa dau ocol castelului, jos, pe trepte, intr-un coltisor, gasit-am...
-Ei?!
- Gasit-am... o copila, slavite imparate.
- O copila?!
- Da, slavite. Priviti-o... e cat un pantofior...
- Intocmai. Cat un pantofior... Cat sa aiba? Un an? O luna? Nu ma pricep.
- Slavite... nu ma pricep nici eu... Dar doica... recunosc, i-am aratat-o... Doica spunea c-ar fi nascuta acum vreo sase luni... Ca e firava, dar e sanatoasa... si-asa ca m-am gandit... sa nu va maniati ca indraznesc a spune...
- Ei? Zi odata, ce te codesti atat? Te stiam mai vorbaret...
- M-am gandit... am cutezat a crede ca poate v-ar aduce bucurie, acum la batranete, un dar din asta la castel...
- Vrei, deci, a spune...?
- Stiu bine ca imparateasa, slavita voastra soata, si-a dorit demult o fiica... Dar anii au trecut... copila nu-i... Asa ca...
- Mda... gandul nu-i rau... As zice chiar ca-i gand din cele bune si aducatoare de noroc... Zici ca-i frumoasa?... stii ca privirea mi-e cam impaienjenita. Uite, si cu foarfecele asta de argint m-am intepat de doua ori... Zici ca-i frumoasa?
- Oo, frumoasa, sigur ca-i frumoasa... Cum altfel ar putea sa fie un copil abia de sase luni nascut... doar ca...
- Doar ca?
- ...Doar ca la noi, slavite imparate, la noi, in Tara Pietrei, precum stiti, pruncii se nasc aproape toti cu par balai si ochi ca apa vie. Adica verzi, cu licariri albastre. Copila are ochii negri si pielea ei e mai degraba aurie. Parul, cum vedeti, tot negru e.
- Nu pricep... ce vrei sa spui?
- Copila nu-i nascuta, cred, pe ast meleag. A fost adusa de departe si parasita cine stie cum.., Priviti-o, slavite imparate, are ochii negri. In Tara Pietrei ochi ca astia nu-s. O luati?
- Ia-o tu. Tine-o trei zile si trei nopti. Las-o sa doarma invelita bine si da-i intruna apa vie. S-o intremezi, ca pare a fi slabuta. Daca la capat de trei zile si trei nopti nu intreaba nimenea de ea, daca nimeni, in ast rastimp, n-o cere, sa mi-o aduci. Ma duc s-o pregatesc pe imparateasa.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
