|
|
|
|
 |
| |
Balaurul cel cu sapte capete
A fost odata intr-o tara un balaur mare, nevoie de cap. El avea sapte capete, traia intr-o groapa, si se hranea numai cu oameni. Cand iesea el la mancare, toata lumea fugea, se inchidea in case si sta ascunsa pana ce-si potolea foamea cu vreun drumet pe care il tragea ata la moarte. Toti oamenii locului se tanguiau de rautatea si de frica balaurului. Rugaciuni si cate in luna si in soare se facusera, ca sa scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesatios balaur, dara in desert. Fel de fel de fermecatori fusera adusi, insa ramasera rusinati cu vrajele lor cu tot. In cele din urma, daca vazu imparatul ca toate sunt in desert, hotari ca sa dea pe fiica lui de sotie si jumatate imparatia sa acelui voinic, care va scapa tara de aceasta urgie, si dete in stire la toata lumea hotararea sa.
Iara dupa ce se duse vestea in tara, mai multi voinici se vorbira sa mearga impreuna la panda si sa mantuiasca tara de un asa balaur infricosat. Ei se intelesera intre dansii ca sa faca un foc la marginea cetatii, care era mai apropiata de locul unde traia balaurul, si in care cetate era si scaunul imparatiei, si acolo sa stea sa privegheze pe rand cate unul, unul, pe cand ceilalti sa se odihneasca; si ca nu cumva cela ce ar fi de panda sa doarma si sa vie balaurul sa-i manance d-a gata, facura legatura ca cela care va lasa sa se stinga focul sa fie omorat, drept pedeapsa daca va dormi cand ar trebui sa fie destept. Cu acesti voinici se intovarasi si un om verde, pui de roman, stii colea, care auzise de fagaduinta imparatului si venise sa-si incerce si el norocul. Pornira, deci, cu totii, isi alesera un loc aproape de groapa si se pusera la panda.
Pandira o zi, pandira doua, pandira mai multe zile, si nu se intampla nimic. Iara cand fu intr-una din zile, cam dupa asfintitul soarelui, pe cand era de rand viteazul nostru sa pandeasca, iesi balaurul din groapa si se indrepta catre voinicii cari dormeau pe langa foc.
Viteazului care priveghea, i se facuse inima cat un purice, dara, imbarbatanduse, se repezi, si unde se arunca, mare, asupra balaurului cu sabia goala in mana, si se lupta cu dansul, pana ii veni bine si harst! ii taie un cap, harst! si-i mai taie unul, si asa cate unul, cate unul pana ii taie sase capete. Balaurul se zvarcolea de durere si plesnea din coada, de te lua fiori de spaima, viteazul nostru insa se lupta de moarte si obosise, iara tovarasii sai dormeau dusi. Daca vazu el ca tovarasii sai nu se desteapta, isi puse toate puterile, se mai arunca o data asupra grozavului balaur si-i taie si capul ce-i mai ramasese. Atunci un sange negru lasa din ea, fiara spurcata, si curse, si curse, pana ce stinse si foc si tot. Acum ce sa faca viteazul nostru, ca sa nu gaseasca focul stins, cand s-or destepta tovarasii lui, caci legatura lor era ca sa omoare pe acela care va lasa sa se stinga focul. S-apuca mai intai si scoase limbile din capetele balaurului, le baga in san si iute, cum putu, se sui intr-un copaci inalt, si se uita in toate partile, ca de va vedea undeva vro zare de lumina, sa se duca si sa ceara nitel foc, ca sa atate si el pe al lor ce se stinsese.
Cata intr-o parte si intr-alta si nu vazu nicairi lumina. Se mai uita o data cu mare bagare de seama si zari intr-o departare nespusa o schinteie ce abia licarea. Atunci se dete jos si o porni intr-acolo. Se duse, se duse, pana ce dete de o padure, in care intalni pe Murgila, si pe care il opri pe loc, ca sa mai intarzie noaptea. Merse dupa aceea mai departe si dete peste Miazanoapte, si trebui sa o lege si pe dansa ca sa nu dea peste Murgila. Ce sa faca, cum sa dreaga ca sa izbuteasca? O ruga sa-i ajute a lua un copaci in spinare, care, zicea el, il taiase de la radacina; o invata el sa se puie cu spatele sa impinga, pe cand el tot cu spatele la copaci de ceealalta parte va trage cu mainile, ca sa-i pice in spinare si sa-l ia sa se duca la treaba lui.
Miazanoapte, de mila si de rugaciunea ce-i facu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arata viteazul si, pe cand impingea, el o lega de copaci cobza, si porni inainte, ca n-avea vreme de pierdut. Nu facu multa cale si intalni pe Zorila, dara lui Zorila nu prea ii da mesii a sta mult de vorba, caci, zicea el, se duce dupa Miazanoapte, pe care o luase in goana. Facu ce facu si-l puse si pe dansul la buna randuiala, ca si pe ceilalti doi, dar cu mai mare bataie de cap. Apoi pleca inainte si se duse pana ce ajunse la o pestera mare, in care zarise focul. Aci dete peste alte nevoi. In pestera acolo traiau niste oameni uriasi carii aveau numai cate un ochi in frunte. Ceru foc de la dansii, dar ei, in loc de foc, pusera mana pe dansul si-l legara. Dupa aceea asezara si un cazan pe foc cu apa si se gateau sa-l fiarba ca sa-l manance.
Dara tocmai cand era sa-l arunce in caldare, un zgomot se auzi nu departe de pestera aceea, toti iesira, si lasara pe un batran de ai lor ca sa faca asta treaba. Cum se vazu viteazul nostru singur numai cu unchiasul, ii puse gand rau. Unchiasul il dezlega ca sa-l bage in cazan, dara voinicul indata puse mana pe un taciune si-l azvarli drept in ochiul batranului, il orbi, si apoi fara sa-i dea ragaz a zice nici carc! ii puse o piedica si-i facu vant in cazan. Lua focul dupa care venise, o apuca la sanatoasa, si scapa cu fata curata. Ajungand la Zorila, ii dete drumul. Dupa aceea o tuli la fuga si fugi pana ce ajunse la Miazanoapte, o dezlega si pe dansa, si apoi se duse si la Murgila pe care il trimise sa-si vaza de treaba. Cand ajunse la tovarasii sai, ei tot mai dormeau. Nu incepuse, vezi, inca a se arata albul zilei, atat de lunga fu noaptea, fiindca voinicul ii oprise cursul, si asa avu timp destul sa colinde dupa focul care ii trebuia. N-apuca sa atate focul bine si tovarasii sai, desteptandu-se, zisera:
- Dara lunga noapte fu asta, mai vere.
- Lunga da, vericule, raspunse viteazul. Si se umfla din foale ca sa aprinza focul. Ei se sculara, apoi incepura a se-ntinde si a casca, dara se cutremurara cand vazura namila de lighioana langa dansii si un lac de sange cat pe colo. Zgaira ochii si cu mare mirare bagara de seama ca capetele balaurului lipsesc, iara viteazul nu le spuse nimic din cele ce patise, de teama sa nu intre ura intre dansii, si se intoarsera cu totii in oras. Cand ajunsera in cetate, toata lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da lauda sfantului ca trecuse noaptea aia lunga, mai ajunsera o data iara la ziua si ridica pan in naltul cerului pe mantuitorul lor.
Viteazul nostru, care vazuse si el lipsa capetelor, nu se framanta deloc cu firea, fiindca se stia curat la inima, si porni catre curtea imparateasca, ca sa vaza ce s-o alege cu capetele fara limbi, caci el intelesese ca aici trebuie sa se joace vreo dracie. Pasamite, bucatarul imparatului, un tigan negru si buzat, se dusese d-a minune sa vaza ce mai ala, bala, pe la flacaii ce stau la panda. Si daca dete peste dansii dormind si peste dihania spurcata fara rasuflare, el se arunca cu satarul de la bucatarie si-i taie capetele. Apoi merse la imparatul cu capetele si i le arata, falindu-se ca el a facut izbanda. Iara imparatul daca vazu ca se infatiseaza bucatarul curtii cu izbanda, facu o masa mare, ca sa-l logodeasca cu fie-sa, si pusese in gand sa faca o nunta, unde sa cheme pe toti imparatii.
Tiganul arata la toata lumea hainele sale pe care le umpluse de sange, ca sa fie crezut. Cand ajunse viteazul nostru la palat, imparatul cu voie buna sedea la masa, iara cioropina sta in capul mesei pe sapte perne. Cum ajunse la imparat, ii zise voinicul:
- Preainaltate imparate, am auzit ca oarecine s-ar fi laudat catre maria-ta ca el ar fi ucis pe balaur. Nu e adevarat, maria-ta, eu sunt acela care l-am omorat.
- Minti, mojicule, striga tiganul ingamfat, si poruncea slujitorilor sa-l dea afara. Imparatul, care nu prea credea sa fi facut tiganul asta voinicie, zise:
- Cu ce poti dovedi zisele tale, voinicule?
- Zisele mele, raspunse viteazul, se pot dovedi prea bine, porunciti numai ca mai intai sa se caute daca capetele balaurului, care stau colea la iveala, au si limbile lor.
- Sa caute, sa caute, zise bahnita.
El insa o cam bagase pe manica, dara se prefacea ca nu-i pasa. Atunci cautara si la nici unul din capete nu gasira limba, iara mesenii inmarmurira, caci nu stiau ce va sa zica asta. Tiganul, care o sfeclise de tot, si care se caia de ce n-a cautat capetele in gura, mai nainte de a le aduce la imparatul, striga:
- Dati-l afara ca e un smintit si nu stie ce vorbeste. Imparatul insa zise:
- Tu, voinicule, va sa zica ne dai sa intelegem ca acela a omorat pe balaur care va arata limbile.
- Fugi d-acolo, imparate, zise tiganul care tremura ca varga si se-ngalbenise ca ceara, nu vezi ca calicul asta este un desuchiat, care a venit aici sa ne amageasca?
- Cine amageste, raspunse voinicul linistit, sa-si ia pedeapsa.
El incepu apoi a scoate limbile din san si a le arata la toata adunarea, si de cate ori arata o limba de atatea ori cadea si cate o perna de sub tigan, pana ce, in cele din urma, cazu si el de pe scaun, atat de tare se speriase dihania. Dupa aceea voinicul nostru spuse toate cate a patit, si cum a facut de a tinut noaptea atat de mult timp. Nu-i trebui imparatului sa se gandeasca mult si sa vaza ca voinicul care vorbea avea dreptate, si cum era de suparat pe tigan, pentru miselia si minciuna lui cea nerusinata, porunci si numaidecat se aduse doi cai neinvatati si doi saci de nuci, lega pe tigan de coadele cailor si sacii de nuci si le dete drumul.
Ei o luara la fuga prin smarcuri, si unde cadea nuca, cadea si bucatica, pana ce s-a prapadit si tigan si tot. In urma pregatindu-se lucrurile, dupa cateva zile facu nunta mare, si lua romanasul nostru pe fata imparatului de sotie, si tinu veselie mare si nemaipomenita mai multe saptamani, puindu-l si in scaunul imparatiei, iara fata lacrama si multumi lui Dumnezeu ca a scapat-o de slutenia pamantului, de harapina spurcata. Eram si eu p-acolo si dedeam ajutor la nunta, unde caram apa cu ciurul, iara la sfarsitul nuntei adusera un cos de prune uscate sa arunce in ale guri cascate. Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
